Din cadranul
Negru al versurilor,
Răsar
Treptat toate
Evadările
Pe care mi
Le-am izolat odată,
Pierind
Împreună cu ele...
Interiorul era
Surd și rânced,
Dar din coama
Pereților,
Lumini își păstrau
Iluziile intacte.
Era atâta liniște
În acel delir
Încât oboselile
Au început să
Îmi danseze în
Ochi,
Iar eu am scris
Un vis de fericire
Pe care nu-l voi mai
Recupera vreodată...
Până și nopțile au
Plâns cu mine
Atunci.
Iar eu îmi strecuram
Lacrimile
Prin vidul lor inert,
Ca o boare inefabilă.

Din spumă
De vers mi-am
Construit imperiul
Pe care nimeni nu
Mi l-a înțeles,
Dar Dumnezeu mi
L-a populat
Cu îngeri.
Așa am învățat
Mântuirea.