Urcam, pierdută,
o scară
Frântă,
Iar când s-au sfârșit
Treptele,
Prăpastia mi-a împrumutat
Plânsul ei
Ca să-i trec
Puntea închipuită.

Încărcate de frustrări
Și neinspirații,
Cuvintele au explodat
În camera deja spartă
De rutină,
Revoltă si
Intrigi nemulțumite.

Urcam scara,
În dezamăgită uimire,
Constatând ca nu-mi
Ajungeau versurile
Pentru o viață întreagă.
Nimic nu era suficient
Pentru norocul subtil
Care sufoca paragina.
În sinele stins,
Infinitul se sfârșise
Pe meterezele unor
Repetiții austere...

Nimic nu mai avea sens.
Totul se arunca treptat
În prăpastia
căscată sub
Carcasa lumii.
Iar eu îmi împingeam
Livida inconștiență
Peste drum...

Urcam, pierdută
o scară
Frântă,
Iar când s-au terminat
Treptele
Am rămas
Suspendată în repaosul
Care mă petrecuse
Până la absurdul
Din mine.