Ce ironie-i
Viața mea-
Un salt în vidul
Său căzut,
Ca o speranță
Avântată-n moartea sa...
Și dacă număr timpii mei
Până la o sută,
Îi aflu descrescători,
Repezindu-se pe poarta
Ce se-nchide-n viitor...
Ce ironie-i viața mea-
Când chem, dar nu mi
Se răspunde decât
Cu un fals îndemn.
De unde?
De unde-atâta zăbavă,
Static frânt și nepăsare?
Dup-atâta osteneală?
Ironie, viața mea,
Veselă înduioșare...