Și rămân stele
Și nori
Și năduf
Și viața toată de noi,
Ca o ancoră supusă Marii
Agitații...
Acolo unde și timpul
Este ticsit
De sunete aglomerate,
Dar atât de libere în exprimarea
Lor...
Acolo unde suflul este același
În toate,
Aerisit în
Arta propriului spațiu
...
Și rămân stelele de noi,
Una pentru fiecare viață sau
Celulă, cine mai știe...
Osteniți,
Mai dormim încă un sens
În trezirea noastră.
Și nu știu dacă să mai iubesc
Un veac sau nu,
O toamnă sau
Niciodată măcar.
În confuzie haotică,
Mă resemnez sau
Îmi fac trecerea
Ca o pasăre în propriul
Văzduh...
Și sunt atât de fericită
Încât am uitat să ies
Din eclipsa mea,
Ca un vers îmbătat de
Poezie...