Liniștea e o umbră
A muzicii
În care se așează lent,
Tânguindu-se,
Crescând si căzând
Continuu,
Ca o văpaie
În mijlocul propriului
Iad în care se împlineste,
Ca o forță firavă
Sau ca o aripă ruptă
De zboru-i...
Da, liniștea e alter-ego-ul
Muzicii sale.
Lângă ea moare,
Visează sau iubește
Până la uitare....
Și parcă nici nu ar exista,
Însă cară cu ea
Cea mai vagă amintire a
Sa, ca o poartă
Spre ceea ce nu pare...
Ecoul ei puternic
Stă să o rupă,
Însă născut din ea,
Se stinge, întrerupt
De tandrețea ei plăpândă...
Iar dacă liniștea nu ar
Exista,
Vai, câtă muzică
Ar suporta inima mea?