Răscolesc în măruntaiele poeziei perfecte pe care încerc să mi-o imaginez, însă nu reușesc să o compun, căci este ca și iubirea, ceva aparent palpabil, însă inefabil, inexprimabil, de nedefinit.

Îmi asum neputința, limitele, dar și tristețea de a nu o putea percepe printre cotloanele minții pentru a o materializa. Și totuși e un joc pe care mi l-am inventat pentru alinarea vieții. O lumină pe care mi-o ofer singură ca să-mi vindec realitatea orbită, spre a-i da un rost și a-i șterge opacele în care este încadrată de societate.

Mi se înfățișează într-un puzzle în mii de versiuni- care mai de care mai lipsite de logică, însă cu cât logica lipsește mai mult, cu atât mă atrag mai mult, se integrează perfect în decorul anost căruia încerc să-i schimb fațada.

Prin poezie îmi recit iar și iar sufletul învățat pe de rost și căruia încerc să-i dau o altă o semnificație. O explicație sau o mie – atâta vreau. O infinită combinație de memorii, intrigi, romane trăite și netrăite, un vers sau o sută. O frumoasă nebunie într-o poezie...