Antipoetic

Deșartă depărtare,
Viața mea...
Mă privește cu ochi
Triști și veseli,
Ca o baladă frivolă
Căreia îi dau glas
Uneori,
Când singurătatea se satură
De mine...

Întreruptă în visarea-mi,
Constat că din lumea asta atât
De mică
izvorăște prea mult
Infinit,
care
Sângerează, caută,
Doare, iubește, atinge,
Respiră și naște infinit...

Dar eu rămân antipoetă...
O literă de avangardă -
Blândă și revoltată
Precum partitura nescrisă,
Sau poezia uitată prin
Sertare...

Antipoetic e și glasul care
Se perindă prin tremur
De gând,
Cu versuri haotic de potrivite
Și cuminți ca niște
Viori.

Nimeni nu înțelege,
Deși știe totul.

Nimeni nu crede,
Deși simte.

Antipoeți suntem mai mulți
Pe-aici.
Pe cerul limitat de stele,
Toamna și-a apus toate iernile,
Inventând un singur
Anotimp,
Unde și frunzele sunt
Păsări călătoare,
Iar verile își plouă roua
În fiecare zi pe
Pământul fericit.

Deșartă mângâiere,
Dă-mi iluzia ta,
Ca să îți clintesc
Depărtările prin lentile
Opace,
Atingând
Firele vieții...