Fragment de singurătate

Parcă niciodată nu m-am simțit așa singură...O singurătate existențială. Poate că, prin natura mea trebuie să suport acest sentiment, chiar dacă sunt parte din această lume însetată de social. Aproape că mă obișnuisem; nu îmi mai păsa. Acum, cred, o fi vreo toană de- mea, de dragul de a mă celebra ca artistă. Totuși, nu ar trebui să resimt această realitate ca pe o povară. Sau, poate, într-adevăr, singurătatea e povara artistului, deopotrivă încolțit și înțeles de propria artă.

De-asta aș vrea de multe ori să evadez undeva ca s[ scriu, chiar și într-o pagină deja scrisă, măcar cât să simt parfumul cuvintelor. Însă și o pagină nescrisă are parfumul ei, precum o enigmă pregătită să resoarbă idei, sau să le scrie chiar ea, cu stiloul autorului.

De când mă știu, am căutat scrisul ca să mă înțeleg mai bine, dar mai mult m-am adâncit în rătăcire, pe care am iubit- o atât de mult, încât am rămas lângă ea pentru totdeauna. Sau viceversa, nu știu...Naivă sunt uneori...

Câți oameni nu m-au trădat, dar niciodată scrisul. Niciodată. Mi-a rămas cel mai bun și mai loial prieten. Este și acum aici, privindu-mă de pe pagina sa sinceră. Căci e oglinda în care visez, sfidând orice realitate. E o proiecție narcisistă a mea, care m-a adunat de prin șanțurile disperării ori de câte ori orbecăiam de-atâta luciditate și pragmatism. Este martorul și confirmarea adevărului meu. O blândețe pe care o regăsesc în fiecare rând scris.