Monolog

Nu știu...
Eu prefer să mă
Înec în noaptea ochilor tăi
Și să nu-mi mai pese de restu'...

Așa cum păsările
Se avântă in
Aerul gol, uitând de sine,
Așa mă pierd și eu
De bună voie,
În sărutul tău
Hipnotic...
Iar în căderea aceea
Dau cerul la o parte
Ca să îl pictez pe al
Meu în culorile
Tale.

Sunt culori
Cărora nici nu
Le pot da nuanțe,
Nu le pot ghici
Umbrele, dar
Le iubesc
Atingerea și conturul
Pe retina sufletului meu...

Delirul începe...
Oaza se aprinde
În văzduhurile
Străine în care renaște...
Și nu mai e loc de nimic...

Și nu mai e scăpare,
Iar timpul ne înghite
În tumultul său haotic,
De pace și vâltoare...

Câte vieți nu aș
Pierde pentru această
Noapte amețitoare...
Noapte frivolă,
Timidă
Și ruptă în bucățile
În care se întregește
De o mie de ori...

Nu știu...
Eu prefer să mă înec
În respirația ta,
Dând glas
Sufletului meu
Ca
Să mai trăiască
O dată...