Sângele îmi curgea
În culorile văzduhului
Care mă adăpostea
La picioarele lui.

Prin timpurile tuturor
Toamnelor,
Când
Fiecare frunză cădea
Dimpreună cu mine,
Am întins o aripă,
Iar pădurea,
Dilatată,
M-a prefăcut
În zbor.
Într-unul tăcut,
Parcă uimit în
Rătăcire,
Dar cu direcția ancorată
În fiecare celulă
A cerului.

Globurile ființei mele
Se învârteau în
Același puls haotic
Care îmi năștea
Viața clipă de clipă.

Eram un nor de pământ
Care plutea,
Ocupându-și
Galaxia.

De restul nu-mi
Mai amintesc.

Poate doar că pe
Pervazul meu
Un fulg își
Odihnea aerul.