Alina's poems
I am just a voice. The rest is poetry.
Despre mine
Poezia este spațiul unde pot fi eu însămi și în care mă refugiez din când în când.
Acest site este o mică parte din universul meu, în care vă urez bun venit!
My name is Alina Dragan.
Poetry is the space where I can be myself and take refuge from time to time.
I welcome you to this small world of mine!
In order to acces the English version of the site, please press the flag under the menu.
FB: https://www.facebook.com/alinaspoems10/
Autoportret
Așa sunt eu..
O faptă în astă
Lume.
Un dor grăbit,
Și-nfrigurat
Arzând frenetic,
Îndreptat
Spre nesfârșit.
Așa sunt eu,
Un timp pe pauză,
Gânditor,
Întrebător,
Un dulce-amar
Temător,
Un interior
Purtat de-o
Rază.
De soare
sau de umbră?...
Chiar nu știu.
Credeam că
Am uitat
Pe unde trec,
Doar fiorii
Lumii mele
Mă petrec,
Veșnic căutători
De un întreg...
Așa sunt eu,
O poartă
Cu-al său sine,
Lumini se strigă
Cu versul mut
Din mine.
O noapte se arată,
Și
Timpul mă cuprinde.
Inima stă să
Bata
C-o viață
Ce mă-ntinde...
Așa sunt eu,
Tăcerea unui
Nume,
Năframa unui
Gând de lume.
O faptă în astă
Lume.
Un dor grăbit,
Și-nfrigurat
Arzând frenetic,
Îndreptat
Spre nesfârșit.
Așa sunt eu,
Un timp pe pauză,
Gânditor,
Întrebător,
Un dulce-amar
Temător,
Un interior
Purtat de-o
Rază.
De soare
sau de umbră?...
Chiar nu știu.
Credeam că
Am uitat
Pe unde trec,
Doar fiorii
Lumii mele
Mă petrec,
Veșnic căutători
De un întreg...
Așa sunt eu,
O poartă
Cu-al său sine,
Lumini se strigă
Cu versul mut
Din mine.
O noapte se arată,
Și
Timpul mă cuprinde.
Inima stă să
Bata
C-o viață
Ce mă-ntinde...
Așa sunt eu,
Tăcerea unui
Nume,
Năframa unui
Gând de lume.
Motiv
Înțelesul meu
Ești tu,
Că-n neînțeles ne-îmbrățișăm,
Curați, liberi
De orice furtună,
Ca două minute împreunate
În a lor măsură...
Înțelesul meu,
O litera picată
Din propriul cer
Golit de sine,
Fără întrebări,
Fără rețineri,
O insulă ruptă de idei,
Și pe care îmi place
Să naufragiez.
Neînțelesul meu
Iubit,
Vorbește-mi...
Vorbește-mi
Despre călătoriile noastre
Împreună
Pe culoarele
Dintre vieți.
Da,
Am învățat să
Ne ocolim
Și pe noi înșine
Astfel...
Ce artă...
Ce vis...
O poartă
Spre marea
Căutare
De mări care
Ne așteaptă...
Înțelesul meu
Iubit,
În neînțeles eu
Te iubesc și acum...
Ești tu,
Că-n neînțeles ne-îmbrățișăm,
Curați, liberi
De orice furtună,
Ca două minute împreunate
În a lor măsură...
Înțelesul meu,
O litera picată
Din propriul cer
Golit de sine,
Fără întrebări,
Fără rețineri,
O insulă ruptă de idei,
Și pe care îmi place
Să naufragiez.
Neînțelesul meu
Iubit,
Vorbește-mi...
Vorbește-mi
Despre călătoriile noastre
Împreună
Pe culoarele
Dintre vieți.
Da,
Am învățat să
Ne ocolim
Și pe noi înșine
Astfel...
Ce artă...
Ce vis...
O poartă
Spre marea
Căutare
De mări care
Ne așteaptă...
Înțelesul meu
Iubit,
În neînțeles eu
Te iubesc și acum...
O altfel de muză
Ești o altfel de
Muză tu...
O depărtare de sine
Sau o căutare
A sufletului meu,
Cine știe....
Poate nu vei ști
Niciodată
Ce meleaguri
Ascunzi pentru mine,
Căci eu ți le-am găsit
Pe toate într-o
Noapte de vară,
Când ți-am zis un
Frumos
„Te iubesc” la lumina
Unei luni care te chema
Din depărtare...
Atunci ne-am așezat
Pe o muchie a ei,
Și deveniserăm amândoi
Un punct de stea,
Împreună cu toată galaxia.
Ești o altfel de muzică
Tu,
Căci te-am scris în
Veșnicie
Deși nici nu am cântat
Vreodată la același
Pian de gânduri,
Nu am visat împreună,
Nu am fost pe aceeași
Insulă sau planetă...
Am fost doar un moment
De suspensie,
În vocalul univers care
Ne tăcea trecerea...
Și totuși
Cât de mult
Te-am iubit,
Sau poate doar lacrimile
Mele au făcut-o
pentru mine,
În scrisă și
Nescrisă poezie...
Muză tu...
O depărtare de sine
Sau o căutare
A sufletului meu,
Cine știe....
Poate nu vei ști
Niciodată
Ce meleaguri
Ascunzi pentru mine,
Căci eu ți le-am găsit
Pe toate într-o
Noapte de vară,
Când ți-am zis un
Frumos
„Te iubesc” la lumina
Unei luni care te chema
Din depărtare...
Atunci ne-am așezat
Pe o muchie a ei,
Și deveniserăm amândoi
Un punct de stea,
Împreună cu toată galaxia.
Ești o altfel de muzică
Tu,
Căci te-am scris în
Veșnicie
Deși nici nu am cântat
Vreodată la același
Pian de gânduri,
Nu am visat împreună,
Nu am fost pe aceeași
Insulă sau planetă...
Am fost doar un moment
De suspensie,
În vocalul univers care
Ne tăcea trecerea...
Și totuși
Cât de mult
Te-am iubit,
Sau poate doar lacrimile
Mele au făcut-o
pentru mine,
În scrisă și
Nescrisă poezie...
Cuplu
În casa firavei tăceri,
Unde podelele
Scârțâie a amintiri,
Iar poienile minții noastre
Seamănă toamne,
Ne așezăm la vorbă
Tu și eu,
Două sunete ale
Aceluiași glas,
Care ne murmură
În plămânii săi.
Și povestim despre
Una, alta,
Despre culorile
În care ne-am născut
Și cântecele care ne
Compun;
timpul stă inert în
Ceasul lui iar
Veșnicia îi scapă printre
Ore...
Sufletele ni se
Plimba deja prin
Alte cotloane -
Câmpii ale existenței
Care ne visează.
Suntem împreună.
Brațele tale
Se desfac într-un fluture
Care mă îmbracă,
Ziua devine noapte,
Noaptea devine vis,
Moartea a murit deja.
Unde podelele
Scârțâie a amintiri,
Iar poienile minții noastre
Seamănă toamne,
Ne așezăm la vorbă
Tu și eu,
Două sunete ale
Aceluiași glas,
Care ne murmură
În plămânii săi.
Și povestim despre
Una, alta,
Despre culorile
În care ne-am născut
Și cântecele care ne
Compun;
timpul stă inert în
Ceasul lui iar
Veșnicia îi scapă printre
Ore...
Sufletele ni se
Plimba deja prin
Alte cotloane -
Câmpii ale existenței
Care ne visează.
Suntem împreună.
Brațele tale
Se desfac într-un fluture
Care mă îmbracă,
Ziua devine noapte,
Noaptea devine vis,
Moartea a murit deja.
Mai rămâi...
Mai rămâi...
Ca să mai fim o vreme ca
Două semne de viață
Pe cerul ăsta gol,
Pe care îl
Colorăm pe toți
Pereții,
Ca doi
Artiști care au nevoie
De motive...
Doi ahtiați după
Umbre obsesive
Sau capete de
Lumină din dureri
Întunecate...
Mai rămâi cu mine
Încă un minut,
O vorbă sau
Un ceas de la mână
Care s-a oprit din
Cauza ta...
Îmi lipsești...
Îmi lipsești ca o
Idee strălucită
A poeziei mele
Perfecte,
În dansul căreia
Vreau să gravitez
Pe veci...
Mai rămâi
În cămara nopții mele
Ca să ne zbuciumăm
Împreună, perindându-ne
Nebuniile
Printre colțuri de rai
Și iaduri lumești.
Îmi lipsești ca
O iubire
La care poate doar visez,
Dar pe care nu știu
Daca o putem trăi.
Căci e numai o vorbă
Șoptită unui fluture
Într-o zi de vară.
Și, da, te-am iubit
Cu promisiunile acelui
Fluture cu tot,
Și cu tot raiul meu,
Dar cu asta rămân...
Acum am
nevoie doar de visul tău
Ca sa mi-l tatuez
Pe un poem.
Atât...
Ca să mai fim o vreme ca
Două semne de viață
Pe cerul ăsta gol,
Pe care îl
Colorăm pe toți
Pereții,
Ca doi
Artiști care au nevoie
De motive...
Doi ahtiați după
Umbre obsesive
Sau capete de
Lumină din dureri
Întunecate...
Mai rămâi cu mine
Încă un minut,
O vorbă sau
Un ceas de la mână
Care s-a oprit din
Cauza ta...
Îmi lipsești...
Îmi lipsești ca o
Idee strălucită
A poeziei mele
Perfecte,
În dansul căreia
Vreau să gravitez
Pe veci...
Mai rămâi
În cămara nopții mele
Ca să ne zbuciumăm
Împreună, perindându-ne
Nebuniile
Printre colțuri de rai
Și iaduri lumești.
Îmi lipsești ca
O iubire
La care poate doar visez,
Dar pe care nu știu
Daca o putem trăi.
Căci e numai o vorbă
Șoptită unui fluture
Într-o zi de vară.
Și, da, te-am iubit
Cu promisiunile acelui
Fluture cu tot,
Și cu tot raiul meu,
Dar cu asta rămân...
Acum am
nevoie doar de visul tău
Ca sa mi-l tatuez
Pe un poem.
Atât...
Sub ploaie
Te iubesc
Cu fiecare colț de
Ploaie în care
Poposim.
E cald sub umbrela
Ta ca o aripă
Care, parcă, ne-a
Acoperit glasul.
În locul acesta
Ascuns din viața
Noastră mi-ai șoptit
Numele sufletului tău -
Liman negeografic
Pe care mă aflu
Acum.
Sub cupola de apă,
verdele
Arzând al cerului
Ne contopește cărările.
Cu fiecare colț de
Ploaie în care
Poposim.
E cald sub umbrela
Ta ca o aripă
Care, parcă, ne-a
Acoperit glasul.
În locul acesta
Ascuns din viața
Noastră mi-ai șoptit
Numele sufletului tău -
Liman negeografic
Pe care mă aflu
Acum.
Sub cupola de apă,
verdele
Arzând al cerului
Ne contopește cărările.
Târziu
Infinită muzică
Își umple ecourile
De muțenia
În care m-am cufundat
De la un timp,
Căci timpul s-a golit
De sine, așteptându-mă.
Infinita muzica
A furtunilor din mine
Se disipă printre
Inexpresii,
Încât rătăcesc drumurile.
Mi-e inima neinimă,
Iar aleea parca îmi vorbește
In idei diagonale.
Infinita mea muzica
Vei fi mereu,
Chiar daca vom iubi
Pe alții,
De cealaltă parte a
Sorții,
Însă nu aștept să mă
Mai nasc odată...
Infinită muzică
Și lipsă de răbdare.
Infinită întrebare,
Iar răspunsul se dezlănțuie
În mine, ca un spiriduș
Năzdrăvan.
Ai întârziat. Mult.
Își umple ecourile
De muțenia
În care m-am cufundat
De la un timp,
Căci timpul s-a golit
De sine, așteptându-mă.
Infinita muzica
A furtunilor din mine
Se disipă printre
Inexpresii,
Încât rătăcesc drumurile.
Mi-e inima neinimă,
Iar aleea parca îmi vorbește
In idei diagonale.
Infinita mea muzica
Vei fi mereu,
Chiar daca vom iubi
Pe alții,
De cealaltă parte a
Sorții,
Însă nu aștept să mă
Mai nasc odată...
Infinită muzică
Și lipsă de răbdare.
Infinită întrebare,
Iar răspunsul se dezlănțuie
În mine, ca un spiriduș
Năzdrăvan.
Ai întârziat. Mult.
Ce mai faci?...
Mi-era dor de tine
Așa că am trecut
Pe la tine
Prin vis ca să
Văd cum mai ești.
Acolo, copacii aveau
Culoarea inimii
Mele iar
Frunzele, ostenite
De timp,
Se îngrămădeau
Înapoi in
Nimbul lor de
Mugur...
Obscure,
Rădăcinile
Lor se întindeau
Spre cerul
De sub ele,
Născând curcubeiele
Pe care nu ni
Le-am spus niciodată...
Eram un duet
De îndoieli hazardate
Care se vânturau
Prin natura lucrurilor...
Si mi-era dor de tine
Și de paravanul
Dincolo de
Care existasem
Împreună,
În extaz tihnit.
Te voiam înapoi,
În petecul de emoție
Unde umbrele ni se
Întâlniseră.
Mi-era dor de tine
Și te-am zărit
La capătul veșniciei,
Făcându-cu mana,
Zâmbind cum te știam.
Ești o pavăză împovărată
A inimii mele, cu care
Vorbesc din când în când...
Așa că am trecut
Pe la tine
Prin vis ca să
Văd cum mai ești.
Acolo, copacii aveau
Culoarea inimii
Mele iar
Frunzele, ostenite
De timp,
Se îngrămădeau
Înapoi in
Nimbul lor de
Mugur...
Obscure,
Rădăcinile
Lor se întindeau
Spre cerul
De sub ele,
Născând curcubeiele
Pe care nu ni
Le-am spus niciodată...
Eram un duet
De îndoieli hazardate
Care se vânturau
Prin natura lucrurilor...
Si mi-era dor de tine
Și de paravanul
Dincolo de
Care existasem
Împreună,
În extaz tihnit.
Te voiam înapoi,
În petecul de emoție
Unde umbrele ni se
Întâlniseră.
Mi-era dor de tine
Și te-am zărit
La capătul veșniciei,
Făcându-cu mana,
Zâmbind cum te știam.
Ești o pavăză împovărată
A inimii mele, cu care
Vorbesc din când în când...
Ea către el
Câtă nemurire-n jur,
Deși suntem trecători,
Și câtă poezie ne cuprinde,
Deși nu știm
să-i trăim versurile...
Câtă veșnicie
Ne bate-n poartă,
Deși ne purtăm
Suflul greoi
Pe acest pământ...
Câtă nebunie,
Căci suntem tineri...
Și câte lacrimi om fi cunoscut
Înainte să ne-ntâlnim
În aceeași trăire...
Cât infinit din noi fărâmițăm
În mâini
Și cu nisipul
Piere,
Căci veșnici suntem
Doar
Unul pentru altul.
Cat inefabil în jur,
Dincolo de atingeri.
Și mai ales...cât univers
Împreună
Ne așteaptă
Într-un timp lepădat
de sine!...
Deși suntem trecători,
Și câtă poezie ne cuprinde,
Deși nu știm
să-i trăim versurile...
Câtă veșnicie
Ne bate-n poartă,
Deși ne purtăm
Suflul greoi
Pe acest pământ...
Câtă nebunie,
Căci suntem tineri...
Și câte lacrimi om fi cunoscut
Înainte să ne-ntâlnim
În aceeași trăire...
Cât infinit din noi fărâmițăm
În mâini
Și cu nisipul
Piere,
Căci veșnici suntem
Doar
Unul pentru altul.
Cat inefabil în jur,
Dincolo de atingeri.
Și mai ales...cât univers
Împreună
Ne așteaptă
Într-un timp lepădat
de sine!...
Basm
Era un culoar între
Noi,
Și ne unea privirile
Ca-ntr-un joc
de copii solitari.
Noi
Ne urneam spațiile
Unul către celălalt-
În aceeași poezie,
În sincronul
Care ne tăcea malurile
Pe pârtia râurilor.
Era o viață
Între noi,
Ca un brad
Crescut dintre munții
Săi
Epocali.
Prin seva ei
Sirene își purtau
Mitologiile apoase.
Era ușor să trec pe
Tărâmul tău,
Iar tu îmi trimiteai săruturi
Prin ocheane sparte,
Căci așteptările
Erau grele.
La un moment dat,
Ne-am întâlnit
Într-un viitor.
Și am adormit
În pântecele lui.
Noi,
Și ne unea privirile
Ca-ntr-un joc
de copii solitari.
Noi
Ne urneam spațiile
Unul către celălalt-
În aceeași poezie,
În sincronul
Care ne tăcea malurile
Pe pârtia râurilor.
Era o viață
Între noi,
Ca un brad
Crescut dintre munții
Săi
Epocali.
Prin seva ei
Sirene își purtau
Mitologiile apoase.
Era ușor să trec pe
Tărâmul tău,
Iar tu îmi trimiteai săruturi
Prin ocheane sparte,
Căci așteptările
Erau grele.
La un moment dat,
Ne-am întâlnit
Într-un viitor.
Și am adormit
În pântecele lui.
Vulnerabili
Vulnerabilă,
Îmi tind dor
Spre nicăieri
Pentru ca răspunsurile
Să vină de
Pretutindeni.
Îmi înțeleg
Neînțelesuri,
Neterminate
Semne înscrise
În spatele frunții
Mele.
Numai inimile în
Care îmi bat versurile
Mă doboară
Cu realitățile lor
Cucernice.
Motive de vers
Îmi inventez
Ca să mai trăiesc
Odată
Întâlnindu-te
Pe o stradă din
Cotloanele mele.
Vulnerabil gând îți
Nasc,
Sortit deșertăciunii.
Tu ești motivul
Și rodul dorului meu,
Iar căutările
M-au amețit
Cu haos.
Ești aici și
Suntem nicăieri.
Două puncte de reper
Lipite pe un cer.
În continuarea lor-
Eterul stingher.
Îmi tind dor
Spre nicăieri
Pentru ca răspunsurile
Să vină de
Pretutindeni.
Îmi înțeleg
Neînțelesuri,
Neterminate
Semne înscrise
În spatele frunții
Mele.
Numai inimile în
Care îmi bat versurile
Mă doboară
Cu realitățile lor
Cucernice.
Motive de vers
Îmi inventez
Ca să mai trăiesc
Odată
Întâlnindu-te
Pe o stradă din
Cotloanele mele.
Vulnerabil gând îți
Nasc,
Sortit deșertăciunii.
Tu ești motivul
Și rodul dorului meu,
Iar căutările
M-au amețit
Cu haos.
Ești aici și
Suntem nicăieri.
Două puncte de reper
Lipite pe un cer.
În continuarea lor-
Eterul stingher.
Petrecerea vieții
Stai lângă mine
La petrecerea vieții,
Să-ți mângâi
Pleoapele
Cu privirea,
Iar globul care
Ne învârte
Să se dilate
În pupila noastră.
Pulsați de aceeași
Inimă,
Vom da venele
La o parte,
Răvășindu-ne
Hărțile
În temelia bisericii.
Vântul ne va
Suda brațele
In toate îmbrățișările
Lumii,
Iar orașul apatic
Ne va saluta
Cu voioșia negânditei
Iubiri.
Vom da înapoi
Cate ceasuri vom
Dori,
Invizibile dansuri
Își vor purta
Pașii prin noi,
Dar lumea va fi atunci
Prea departe.
Cu noi
Se va rescrie Creația
Fără mere sau șerpi.
La petrecerea vieții,
Însoți-mă-va
Gândul care mă
Va nunti cu tine.
La petrecerea vieții,
Să-ți mângâi
Pleoapele
Cu privirea,
Iar globul care
Ne învârte
Să se dilate
În pupila noastră.
Pulsați de aceeași
Inimă,
Vom da venele
La o parte,
Răvășindu-ne
Hărțile
În temelia bisericii.
Vântul ne va
Suda brațele
In toate îmbrățișările
Lumii,
Iar orașul apatic
Ne va saluta
Cu voioșia negânditei
Iubiri.
Vom da înapoi
Cate ceasuri vom
Dori,
Invizibile dansuri
Își vor purta
Pașii prin noi,
Dar lumea va fi atunci
Prea departe.
Cu noi
Se va rescrie Creația
Fără mere sau șerpi.
La petrecerea vieții,
Însoți-mă-va
Gândul care mă
Va nunti cu tine.
Sacrul
Din cadranul
Negru al versurilor,
Răsar
Treptat toate
Evadările
Pe care mi
Le-am izolat odată,
Pierind
Împreună cu ele...
Interiorul era
Surd și rânced,
Dar din coama
Pereților,
Lumini își păstrau
Iluziile intacte.
Era atâta liniște
În acel delir
Încât oboselile
Au început să
Îmi danseze în
Ochi,
Iar eu am scris
Un vis de fericire
Pe care nu-l voi mai
Recupera vreodată...
Până și nopțile au
Plâns cu mine
Atunci.
Iar eu îmi strecuram
Lacrimile
Prin vidul lor inert,
Ca o boare inefabilă.
Din spumă
De vers mi-am
Construit imperiul
Pe care nimeni nu
Mi l-a înțeles,
Dar Dumnezeu mi
L-a populat
Cu îngeri.
Așa am învățat
Mântuirea.
Negru al versurilor,
Răsar
Treptat toate
Evadările
Pe care mi
Le-am izolat odată,
Pierind
Împreună cu ele...
Interiorul era
Surd și rânced,
Dar din coama
Pereților,
Lumini își păstrau
Iluziile intacte.
Era atâta liniște
În acel delir
Încât oboselile
Au început să
Îmi danseze în
Ochi,
Iar eu am scris
Un vis de fericire
Pe care nu-l voi mai
Recupera vreodată...
Până și nopțile au
Plâns cu mine
Atunci.
Iar eu îmi strecuram
Lacrimile
Prin vidul lor inert,
Ca o boare inefabilă.
Din spumă
De vers mi-am
Construit imperiul
Pe care nimeni nu
Mi l-a înțeles,
Dar Dumnezeu mi
L-a populat
Cu îngeri.
Așa am învățat
Mântuirea.
Vers X
Gânduri nu mi se mai
Deslușeau in vene.
Eram o pată
Prefăcând abisuri.
În ceruri albe
Și misive ninse
Cădeau imperiile
Mele stinse.
Iar daca-n nouri
Tălmăciți de brumă,
Porțile toate
Le-am deschis
Vreodată,
Acum sunt veștede
Și-adăpostesc furtună,
Ce seamănă
Sămânța ei stricată.
Gânduri nu se
Mai recunosc în mine-
O plată melodie
Mă îngână.
Vocile toate din
Capul meu răsună
A poezia mea
De niciodată.
Deslușeau in vene.
Eram o pată
Prefăcând abisuri.
În ceruri albe
Și misive ninse
Cădeau imperiile
Mele stinse.
Iar daca-n nouri
Tălmăciți de brumă,
Porțile toate
Le-am deschis
Vreodată,
Acum sunt veștede
Și-adăpostesc furtună,
Ce seamănă
Sămânța ei stricată.
Gânduri nu se
Mai recunosc în mine-
O plată melodie
Mă îngână.
Vocile toate din
Capul meu răsună
A poezia mea
De niciodată.
Initium
Sângele îmi curgea
În culorile văzduhului
Care mă adăpostea
La picioarele lui.
Prin timpurile tuturor
Toamnelor,
Când
Fiecare frunză cădea
Dimpreună cu mine,
Am întins o aripă,
Iar pădurea,
Dilatată,
M-a prefăcut
În zbor.
Într-unul tăcut,
Parcă uimit în
Rătăcire,
Dar cu direcția ancorată
În fiecare celulă
A cerului.
Globurile ființei mele
Se învârteau în
Același puls haotic
Care îmi năștea
Viața clipă de clipă.
Eram un nor de pământ
Care plutea,
Ocupându-și
Galaxia.
De restul nu-mi
Mai amintesc.
Poate doar că pe
Pervazul meu
Un fulg își
Odihnea aerul.
În culorile văzduhului
Care mă adăpostea
La picioarele lui.
Prin timpurile tuturor
Toamnelor,
Când
Fiecare frunză cădea
Dimpreună cu mine,
Am întins o aripă,
Iar pădurea,
Dilatată,
M-a prefăcut
În zbor.
Într-unul tăcut,
Parcă uimit în
Rătăcire,
Dar cu direcția ancorată
În fiecare celulă
A cerului.
Globurile ființei mele
Se învârteau în
Același puls haotic
Care îmi năștea
Viața clipă de clipă.
Eram un nor de pământ
Care plutea,
Ocupându-și
Galaxia.
De restul nu-mi
Mai amintesc.
Poate doar că pe
Pervazul meu
Un fulg își
Odihnea aerul.
Scrie, poetule...
Scrie...
Scrie pe pătura
De sânge a
Nopților care
Ti-au învelit
Lacrimile.
Scrie în substanța
Norilor
Care sa te ducă
Mai departe pe
Limba lor.
Scrie pe piedestalul
Pe care l-ai ridicat
Atâtor erori din
Dezlănțuirea asta
În care te învârți...
Univers îndepărtat mai ești,
Imprimat în oniric propriu.
Numai
Izvoarele din condeiul
Tău mai pot suspina
După lacrimile tale.
Șezi și ascultă depărtarea
Cum îți vuiește în
Urechi ca o odă,
Poeți anonimi cum plâng
Și pașii Lui Dumnezeu cum
Răsfiră aerul
Pământului.
Scrie, poetule,
Răscruci de hotare
Între istoriile de acum
Și cele dintotdeauna,
Pe stihul profețiilor tale
Necunoscute.
Căci inima îți
Bate în toate culorile
Imposibilului,
Iar arama ta își va
Suna toamna în
Toate anotimpurile.
Scrie pe pătura
De sânge a
Nopților care
Ti-au învelit
Lacrimile.
Scrie în substanța
Norilor
Care sa te ducă
Mai departe pe
Limba lor.
Scrie pe piedestalul
Pe care l-ai ridicat
Atâtor erori din
Dezlănțuirea asta
În care te învârți...
Univers îndepărtat mai ești,
Imprimat în oniric propriu.
Numai
Izvoarele din condeiul
Tău mai pot suspina
După lacrimile tale.
Șezi și ascultă depărtarea
Cum îți vuiește în
Urechi ca o odă,
Poeți anonimi cum plâng
Și pașii Lui Dumnezeu cum
Răsfiră aerul
Pământului.
Scrie, poetule,
Răscruci de hotare
Între istoriile de acum
Și cele dintotdeauna,
Pe stihul profețiilor tale
Necunoscute.
Căci inima îți
Bate în toate culorile
Imposibilului,
Iar arama ta își va
Suna toamna în
Toate anotimpurile.
Despre Poezia perfectă
Răscolesc în măruntaiele poeziei perfecte pe care încerc să mi-o imaginez, însă nu reușesc să o compun, căci este ca și iubirea, ceva aparent palpabil, însă inefabil, inexprimabil, de nedefinit.
Îmi asum neputința, limitele, dar și tristețea de a nu o putea percepe printre cotloanele minții pentru a o materializa. Și totuși e un joc pe care mi l-am inventat pentru alinarea vieții. O lumină pe care mi-o ofer singură ca să-mi vindec realitatea orbită, spre a-i da un rost și a-i șterge opacele în care este încadrată de societate.
Mi se înfățișează într-un puzzle în mii de versiuni- care mai de care mai lipsite de logică, însă cu cât logica lipsește mai mult, cu atât mă atrag mai mult, se integrează perfect în decorul anost căruia încerc să-i schimb fațada.
Prin poezie îmi recit iar și iar sufletul învățat pe de rost și căruia încerc să-i dau o altă o semnificație. O explicație sau o mie – atâta vreau. O infinită combinație de memorii, intrigi, romane trăite și netrăite, un vers sau o sută. O frumoasă nebunie într-o poezie...
Îmi asum neputința, limitele, dar și tristețea de a nu o putea percepe printre cotloanele minții pentru a o materializa. Și totuși e un joc pe care mi l-am inventat pentru alinarea vieții. O lumină pe care mi-o ofer singură ca să-mi vindec realitatea orbită, spre a-i da un rost și a-i șterge opacele în care este încadrată de societate.
Mi se înfățișează într-un puzzle în mii de versiuni- care mai de care mai lipsite de logică, însă cu cât logica lipsește mai mult, cu atât mă atrag mai mult, se integrează perfect în decorul anost căruia încerc să-i schimb fațada.
Prin poezie îmi recit iar și iar sufletul învățat pe de rost și căruia încerc să-i dau o altă o semnificație. O explicație sau o mie – atâta vreau. O infinită combinație de memorii, intrigi, romane trăite și netrăite, un vers sau o sută. O frumoasă nebunie într-o poezie...
Metalimbaj
Nu e nici poezie,
Nici proză,
E doar o stare,
O emisferă în mijlocul
Nopții, care mă
Petrece până la tine..
Nu mă strâmb,
Nici nu clipesc,
Doar mă las
Ștearsă de ultima
Umbra care îmi dă
Contur printre
Existente suprapuse.
Un tot neprevăzut
Îmi gonește norii si
Mă transformă in
Inexplicabil subțiat
De buze rotunde
Și vers inițiat...
Nu e nici uman,
Nici aer respirat,
E o poama de înțeles
Prin care
Doar cu îngerii
Mai vorbesc...
Nu e nici o intrigă
La mijloc,
Nici vreun tunet ostenit
Sau vreo epistolă
Răvășită printre
Zodii.
E doar un prostesc
Absurd în
Care mă mai pierd
Ca sa uit de tine.
O părere căreia
I-am găsit un destin
Ramificat
În fragmente
Decăzute.
Am creat aceasta
Metamorfoză mută,
Numai a noastră
Pentru alte vieți.
Un metalimbaj incorect,
Reinterpretabil si
Irepetabil,
Desprins din arcade
De matematici ilogice.
Nici proză,
E doar o stare,
O emisferă în mijlocul
Nopții, care mă
Petrece până la tine..
Nu mă strâmb,
Nici nu clipesc,
Doar mă las
Ștearsă de ultima
Umbra care îmi dă
Contur printre
Existente suprapuse.
Un tot neprevăzut
Îmi gonește norii si
Mă transformă in
Inexplicabil subțiat
De buze rotunde
Și vers inițiat...
Nu e nici uman,
Nici aer respirat,
E o poama de înțeles
Prin care
Doar cu îngerii
Mai vorbesc...
Nu e nici o intrigă
La mijloc,
Nici vreun tunet ostenit
Sau vreo epistolă
Răvășită printre
Zodii.
E doar un prostesc
Absurd în
Care mă mai pierd
Ca sa uit de tine.
O părere căreia
I-am găsit un destin
Ramificat
În fragmente
Decăzute.
Am creat aceasta
Metamorfoză mută,
Numai a noastră
Pentru alte vieți.
Un metalimbaj incorect,
Reinterpretabil si
Irepetabil,
Desprins din arcade
De matematici ilogice.
Alb
Plonjez în alb.
Cerneluri se imprimă
Pe suflete, lăsând spațiile
Grele.
Încă o noapte cât o
Viață,
Iar săptămânile își pierd
Toate nuanțele
În fata inevitabilului.
O liniște abisală
Se coboară
În timpanele-mi
Iar prin ele,
O iarnă surdă
Își zboară viciile...
Plonjez în alb.
Zăpada mă cerne
În versuri
Din tot văzduhul,
Iar eu
Sunt una cu ea și
Cu pământul.
Prin fulgii albi,
Întrevăd vara de altădată,
Ca o mângâiere
Domnind peste șesuri,
Sau o luntre liniștită
În mijlocul haosului.
Plonjez în alb.
Nimic nu mai există...
Cerneluri se imprimă
Pe suflete, lăsând spațiile
Grele.
Încă o noapte cât o
Viață,
Iar săptămânile își pierd
Toate nuanțele
În fata inevitabilului.
O liniște abisală
Se coboară
În timpanele-mi
Iar prin ele,
O iarnă surdă
Își zboară viciile...
Plonjez în alb.
Zăpada mă cerne
În versuri
Din tot văzduhul,
Iar eu
Sunt una cu ea și
Cu pământul.
Prin fulgii albi,
Întrevăd vara de altădată,
Ca o mângâiere
Domnind peste șesuri,
Sau o luntre liniștită
În mijlocul haosului.
Plonjez în alb.
Nimic nu mai există...
Pictură în culori întinse
Când te iubeam,
Zburam prin tine
Cu toate aripile
Pe care le aveam.
Și, chiar dacă
tu mi le-ai sfărâmat
și călcat în picioare,
Ele au crescut înapoi
Până când au străpuns
Corola cerului.
Apoi s-au multiplicat
În sufletul meu
Într-atât încât
Am ajuns să
Trăiesc în zborul lor...
Să fiu una cu ele...
Căci acolo
Am murit de atâtea ori
Doar ca să
Mă mai avânt încă o dată
În valul șubred
Al vieții...
Când am picat,
Ele
M-au cules din celula
În care curgea întunericul
Prin pereți și podele surpate;
M-au resuscitat
și m-au adoptat
Ca pe un copil părăsit.
...............
Și, dincolo de orice
Nebunie,
Am iubit...
Dincolo de orice
Lacrimă, regret,
Istorie stricată
Sau
Prostească idee,
Am ales să iubesc -
Cu sau fără cuvinte,
Împleticită în vreo viață
Sau cu noaptea
Uitată în vreun gând...
Zburam prin tine
Cu toate aripile
Pe care le aveam.
Și, chiar dacă
tu mi le-ai sfărâmat
și călcat în picioare,
Ele au crescut înapoi
Până când au străpuns
Corola cerului.
Apoi s-au multiplicat
În sufletul meu
Într-atât încât
Am ajuns să
Trăiesc în zborul lor...
Să fiu una cu ele...
Căci acolo
Am murit de atâtea ori
Doar ca să
Mă mai avânt încă o dată
În valul șubred
Al vieții...
Când am picat,
Ele
M-au cules din celula
În care curgea întunericul
Prin pereți și podele surpate;
M-au resuscitat
și m-au adoptat
Ca pe un copil părăsit.
...............
Și, dincolo de orice
Nebunie,
Am iubit...
Dincolo de orice
Lacrimă, regret,
Istorie stricată
Sau
Prostească idee,
Am ales să iubesc -
Cu sau fără cuvinte,
Împleticită în vreo viață
Sau cu noaptea
Uitată în vreun gând...
LA CAPĂTUL CUVINTELOR
Urcam, pierdută,
o scară
Frântă,
Iar când s-au sfârșit
Treptele,
Prăpastia mi-a împrumutat
Plânsul ei
Ca să-i trec
Puntea închipuită.
Încărcate de frustrări
Și neinspirații,
Cuvintele au explodat
În camera deja spartă
De rutină,
Revoltă si
Intrigi nemulțumite.
Urcam scara,
În dezamăgită uimire,
Constatând ca nu-mi
Ajungeau versurile
Pentru o viață întreagă.
Nimic nu era suficient
Pentru norocul subtil
Care sufoca paragina.
În sinele stins,
Infinitul se sfârșise
Pe meterezele unor
Repetiții austere...
Nimic nu mai avea sens.
Totul se arunca treptat
În prăpastia
căscată sub
Carcasa lumii.
Iar eu îmi împingeam
Livida inconștiență
Peste drum...
Urcam, pierdută
o scară
Frântă,
Iar când s-au terminat
Treptele
Am rămas
Suspendată în repaosul
Care mă petrecuse
Până la absurdul
Din mine.
o scară
Frântă,
Iar când s-au sfârșit
Treptele,
Prăpastia mi-a împrumutat
Plânsul ei
Ca să-i trec
Puntea închipuită.
Încărcate de frustrări
Și neinspirații,
Cuvintele au explodat
În camera deja spartă
De rutină,
Revoltă si
Intrigi nemulțumite.
Urcam scara,
În dezamăgită uimire,
Constatând ca nu-mi
Ajungeau versurile
Pentru o viață întreagă.
Nimic nu era suficient
Pentru norocul subtil
Care sufoca paragina.
În sinele stins,
Infinitul se sfârșise
Pe meterezele unor
Repetiții austere...
Nimic nu mai avea sens.
Totul se arunca treptat
În prăpastia
căscată sub
Carcasa lumii.
Iar eu îmi împingeam
Livida inconștiență
Peste drum...
Urcam, pierdută
o scară
Frântă,
Iar când s-au terminat
Treptele
Am rămas
Suspendată în repaosul
Care mă petrecuse
Până la absurdul
Din mine.
Fragment de singurătate
De-asta aș vrea de multe ori să evadez undeva ca s[ scriu, chiar și într-o pagină deja scrisă, măcar cât să simt parfumul cuvintelor. Însă și o pagină nescrisă are parfumul ei, precum o enigmă pregătită să resoarbă idei, sau să le scrie chiar ea, cu stiloul autorului.
De când mă știu, am căutat scrisul ca să mă înțeleg mai bine, dar mai mult m-am adâncit în rătăcire, pe care am iubit- o atât de mult, încât am rămas lângă ea pentru totdeauna. Sau viceversa, nu știu...Naivă sunt uneori...
Câți oameni nu m-au trădat, dar niciodată scrisul. Niciodată. Mi-a rămas cel mai bun și mai loial prieten. Este și acum aici, privindu-mă de pe pagina sa sinceră. Căci e oglinda în care visez, sfidând orice realitate. E o proiecție narcisistă a mea, care m-a adunat de prin șanțurile disperării ori de câte ori orbecăiam de-atâta luciditate și pragmatism. Este martorul și confirmarea adevărului meu. O blândețe pe care o regăsesc în fiecare rând scris.
Antipoetic
Deșartă depărtare,
Viața mea...
Mă privește cu ochi
Triști și veseli,
Ca o baladă frivolă
Căreia îi dau glas
Uneori,
Când singurătatea se satură
De mine...
Întreruptă în visarea-mi,
Constat că din lumea asta atât
De mică
izvorăște prea mult
Infinit,
care
Sângerează, caută,
Doare, iubește, atinge,
Respiră și naște infinit...
Dar eu rămân antipoetă...
O literă de avangardă -
Blândă și revoltată
Precum partitura nescrisă,
Sau poezia uitată prin
Sertare...
Antipoetic e și glasul care
Se perindă prin tremur
De gând,
Cu versuri haotic de potrivite
Și cuminți ca niște
Viori.
Nimeni nu înțelege,
Deși știe totul.
Nimeni nu crede,
Deși simte.
Antipoeți suntem mai mulți
Pe-aici.
Pe cerul limitat de stele,
Toamna și-a apus toate iernile,
Inventând un singur
Anotimp,
Unde și frunzele sunt
Păsări călătoare,
Iar verile își plouă roua
În fiecare zi pe
Pământul fericit.
Deșartă mângâiere,
Dă-mi iluzia ta,
Ca să îți clintesc
Depărtările prin lentile
Opace,
Atingând
Firele vieții...
Viața mea...
Mă privește cu ochi
Triști și veseli,
Ca o baladă frivolă
Căreia îi dau glas
Uneori,
Când singurătatea se satură
De mine...
Întreruptă în visarea-mi,
Constat că din lumea asta atât
De mică
izvorăște prea mult
Infinit,
care
Sângerează, caută,
Doare, iubește, atinge,
Respiră și naște infinit...
Dar eu rămân antipoetă...
O literă de avangardă -
Blândă și revoltată
Precum partitura nescrisă,
Sau poezia uitată prin
Sertare...
Antipoetic e și glasul care
Se perindă prin tremur
De gând,
Cu versuri haotic de potrivite
Și cuminți ca niște
Viori.
Nimeni nu înțelege,
Deși știe totul.
Nimeni nu crede,
Deși simte.
Antipoeți suntem mai mulți
Pe-aici.
Pe cerul limitat de stele,
Toamna și-a apus toate iernile,
Inventând un singur
Anotimp,
Unde și frunzele sunt
Păsări călătoare,
Iar verile își plouă roua
În fiecare zi pe
Pământul fericit.
Deșartă mângâiere,
Dă-mi iluzia ta,
Ca să îți clintesc
Depărtările prin lentile
Opace,
Atingând
Firele vieții...
Caleidoscop
Atâtea timpuri adunate
În câmpuri încă nenăscute,
Atâtea vorbe aruncate
Pe chipuri mute și stătute.
Sfidez chemarea la travaliu,
Mai părăsesc un vis o dată.
Tăiate-n soare și vitraliu,
Iluzii-și trag versul pe roată...
Și parcă mai traiesc o viață,
Ce, repetată, sacadată,
Își stinge măduva uscată
În straluciri de dimineață.
În timpurile nenăscute,
Ce rătăcesc latent prin lume
Aleatoriu-ascund o rază-
O evadare fără nume.
În câmpuri încă nenăscute,
Atâtea vorbe aruncate
Pe chipuri mute și stătute.
Sfidez chemarea la travaliu,
Mai părăsesc un vis o dată.
Tăiate-n soare și vitraliu,
Iluzii-și trag versul pe roată...
Și parcă mai traiesc o viață,
Ce, repetată, sacadată,
Își stinge măduva uscată
În straluciri de dimineață.
În timpurile nenăscute,
Ce rătăcesc latent prin lume
Aleatoriu-ascund o rază-
O evadare fără nume.
Insula
Cortine de lumină
Acoperă pământul...
Îmi gândesc viața
În traire și mă reperez
În dezlănțuirea din mine -
Acolo unde sunt departe
De tine...
Acolo unde îmi este
Mai bine...
Trupuri firești de
Vers rătăcitor
Se strâng pe lacul
Din mijlocul poienii
în care au poposit si
Alte planete ca să
Se adape din statornicie..
E un întreg portret aici,
De neînțeleasă veșnicie.
Îmi gândesc amintirile
Trecute și viitoare,
Derulându-le fără sfârșit
Prin neantul inefabil
Pe care nu-l iau în seamă.
E, în sfârșit, liniște
În haosul care își
Destramă perfect capodopera.
Totul se așterne pe
Marginile pamântului,
în care păsările
Își fac cuib.
Acoperă pământul...
Îmi gândesc viața
În traire și mă reperez
În dezlănțuirea din mine -
Acolo unde sunt departe
De tine...
Acolo unde îmi este
Mai bine...
Trupuri firești de
Vers rătăcitor
Se strâng pe lacul
Din mijlocul poienii
în care au poposit si
Alte planete ca să
Se adape din statornicie..
E un întreg portret aici,
De neînțeleasă veșnicie.
Îmi gândesc amintirile
Trecute și viitoare,
Derulându-le fără sfârșit
Prin neantul inefabil
Pe care nu-l iau în seamă.
E, în sfârșit, liniște
În haosul care își
Destramă perfect capodopera.
Totul se așterne pe
Marginile pamântului,
în care păsările
Își fac cuib.
Nu mă regăsesc
Nu mă regăsesc aici...
Sunt un mal
Fără punte,
Pironit în
Speranțe frânte.
Nu mă regăsesc...
O negură intensă
Mă salută
Din depărtări,
Cu apropierea unor
Gesturi deșarte,
A unor întâmplări
Pe care mintea
Mea le-a sucit,
Mințindu-se singură...
Și eu ma mint singură...
Sunt o viața ruptă
De sine,
În care cântările
Nu se aud decât
Dacă le asculți
Imaginându-le..
Nu e locul meu aici...
E prea aglomerat,
E ticsit de ștearsa melodie,
Care se repetă de
Universuri intregi
Pe pereții aceleiași
Peșteri superficiale
Și îngrădite
De vers însingurat
Și toacă pustie...
E prea rece aici...
Iar prietenii nu mai sunt.
Nici n-au fost
Vreodată.
...
Singură în campie
Îmi bat
Ceasul vieții
Pe bolta care mă
Privește tristă sau veselă-
Cum îi strig numele
În praf de vers..
Nu ma regăsesc aici...
Mă aude Cineva?
Cineva îmi
Bătea în poartă odată,
Sau...
Poate a fost doar vântul
Care își uitase
Trecutul pe prag,
Într-o covată...
Sunt un mal
Fără punte,
Pironit în
Speranțe frânte.
Nu mă regăsesc...
O negură intensă
Mă salută
Din depărtări,
Cu apropierea unor
Gesturi deșarte,
A unor întâmplări
Pe care mintea
Mea le-a sucit,
Mințindu-se singură...
Și eu ma mint singură...
Sunt o viața ruptă
De sine,
În care cântările
Nu se aud decât
Dacă le asculți
Imaginându-le..
Nu e locul meu aici...
E prea aglomerat,
E ticsit de ștearsa melodie,
Care se repetă de
Universuri intregi
Pe pereții aceleiași
Peșteri superficiale
Și îngrădite
De vers însingurat
Și toacă pustie...
E prea rece aici...
Iar prietenii nu mai sunt.
Nici n-au fost
Vreodată.
...
Singură în campie
Îmi bat
Ceasul vieții
Pe bolta care mă
Privește tristă sau veselă-
Cum îi strig numele
În praf de vers..
Nu ma regăsesc aici...
Mă aude Cineva?
Cineva îmi
Bătea în poartă odată,
Sau...
Poate a fost doar vântul
Care își uitase
Trecutul pe prag,
Într-o covată...
Templu
Ma întorc...
Ma întorc la mine
Ca la o pagină goală,
Prin care transpare viața mea,
Așteptând.
Ma întorc spre
Mine, sperând la un răspuns,
Sau la o
Întrebare absurdă
În care să mă mai ascund
Odată de viața mea...
Pe frontul meu de pace
Lupta încă nici nu
A început...
Sau poate a trecut de mult...
Un tumult mut
Mă privește cum
Il ascult,
De parcă toate cuvintele
Pe care le-am rostit vreodată
Se adună în ghemul
Nebun care
Își plimbă muzica
Pe orizontul meu
Neregulat și atemporal...
Căci azi, mâine sau
Într-o altă viață,
Mă întorc.
Mă întorc ca să nu stau pe
Loc sau cu speranță
Aninată de o ață.
Prologul abia a început...
Sunt doar un fragment
Din stingherul meu
absurd...
Într-o toamnă,
Am pornit spre mine
Cu pași înceți,
Și promisiuni deșarte...
Și am promis să
mă întorc
Pentru încă o viață
Într-o uitare sau
Sclipire de noroc...
Ma întorc la mine
Ca la o pagină goală,
Prin care transpare viața mea,
Așteptând.
Ma întorc spre
Mine, sperând la un răspuns,
Sau la o
Întrebare absurdă
În care să mă mai ascund
Odată de viața mea...
Pe frontul meu de pace
Lupta încă nici nu
A început...
Sau poate a trecut de mult...
Un tumult mut
Mă privește cum
Il ascult,
De parcă toate cuvintele
Pe care le-am rostit vreodată
Se adună în ghemul
Nebun care
Își plimbă muzica
Pe orizontul meu
Neregulat și atemporal...
Căci azi, mâine sau
Într-o altă viață,
Mă întorc.
Mă întorc ca să nu stau pe
Loc sau cu speranță
Aninată de o ață.
Prologul abia a început...
Sunt doar un fragment
Din stingherul meu
absurd...
Într-o toamnă,
Am pornit spre mine
Cu pași înceți,
Și promisiuni deșarte...
Și am promis să
mă întorc
Pentru încă o viață
Într-o uitare sau
Sclipire de noroc...
Epilog
Sentimente epuizate,
Picturi nefinisate,
Umbre
Și clopote închise...
Așa arată destinul meu
Uneori:
Un cub diform fără
Orizont,
Fără zăvor.
...Indulcențe neinspirate
Sau neîntrebari obosite -
Îmi scutur bagajul
De lacrimi și praf,
Gara tremură,
Peroanele vorbesc,
Iar eu îmi zâmbesc
Mie însămi,
Prin afabilele
Pleoape peste care
Trec mii de alte trenuri
Nevăzute,
Fără sfârșit,
Fără destinații vrute
Sau nevrute
Ca niște respirații eronate
Și întrerupte.
Vântul bate
Stătut din nou,
Morile sufletului
Mă salută cu
Tristețile lor...
Nu mai e loc de granițe
Sau deznodaminte.
Somnul dulce mi se
Așează pe gene
Iar eu încep
să te visez din nou,
Ca pe același portret pe
Care l-am pictat
În culorile
Inimii...
Picturi nefinisate,
Umbre
Și clopote închise...
Așa arată destinul meu
Uneori:
Un cub diform fără
Orizont,
Fără zăvor.
...Indulcențe neinspirate
Sau neîntrebari obosite -
Îmi scutur bagajul
De lacrimi și praf,
Gara tremură,
Peroanele vorbesc,
Iar eu îmi zâmbesc
Mie însămi,
Prin afabilele
Pleoape peste care
Trec mii de alte trenuri
Nevăzute,
Fără sfârșit,
Fără destinații vrute
Sau nevrute
Ca niște respirații eronate
Și întrerupte.
Vântul bate
Stătut din nou,
Morile sufletului
Mă salută cu
Tristețile lor...
Nu mai e loc de granițe
Sau deznodaminte.
Somnul dulce mi se
Așează pe gene
Iar eu încep
să te visez din nou,
Ca pe același portret pe
Care l-am pictat
În culorile
Inimii...
Atâta lumină...
Tăi obsedant de frumoși...
Poem îmi e și mie
Trăirea,
Ca un cânt de păsări
Care îi acompaniază
Culorile tandre...
Poem ești si tu,
Cu liniștea aceea a
Ta,
În care adesea
Îmi topesc zbuciumul...
Poem
Este întunericul
Ochilor tăi...
Oglinda unei lumi
În care am orbit
De atâta iubire...
Atâta lumină...
Atâta liniște...
Epilog de simfonie...
Monolog
Nu știu...
Eu prefer să mă
Înec în noaptea ochilor tăi
Și să nu-mi mai pese de restu'...
Așa cum păsările
Se avântă in
Aerul gol, uitând de sine,
Așa mă pierd și eu
De bună voie,
În sărutul tău
Hipnotic...
Iar în căderea aceea
Dau cerul la o parte
Ca să îl pictez pe al
Meu în culorile
Tale.
Sunt culori
Cărora nici nu
Le pot da nuanțe,
Nu le pot ghici
Umbrele, dar
Le iubesc
Atingerea și conturul
Pe retina sufletului meu...
Delirul începe...
Oaza se aprinde
În văzduhurile
Străine în care renaște...
Și nu mai e loc de nimic...
Și nu mai e scăpare,
Iar timpul ne înghite
În tumultul său haotic,
De pace și vâltoare...
Câte vieți nu aș
Pierde pentru această
Noapte amețitoare...
Noapte frivolă,
Timidă
Și ruptă în bucățile
În care se întregește
De o mie de ori...
Nu știu...
Eu prefer să mă înec
În respirația ta,
Dând glas
Sufletului meu
Ca
Să mai trăiască
O dată...
Eu prefer să mă
Înec în noaptea ochilor tăi
Și să nu-mi mai pese de restu'...
Așa cum păsările
Se avântă in
Aerul gol, uitând de sine,
Așa mă pierd și eu
De bună voie,
În sărutul tău
Hipnotic...
Iar în căderea aceea
Dau cerul la o parte
Ca să îl pictez pe al
Meu în culorile
Tale.
Sunt culori
Cărora nici nu
Le pot da nuanțe,
Nu le pot ghici
Umbrele, dar
Le iubesc
Atingerea și conturul
Pe retina sufletului meu...
Delirul începe...
Oaza se aprinde
În văzduhurile
Străine în care renaște...
Și nu mai e loc de nimic...
Și nu mai e scăpare,
Iar timpul ne înghite
În tumultul său haotic,
De pace și vâltoare...
Câte vieți nu aș
Pierde pentru această
Noapte amețitoare...
Noapte frivolă,
Timidă
Și ruptă în bucățile
În care se întregește
De o mie de ori...
Nu știu...
Eu prefer să mă înec
În respirația ta,
Dând glas
Sufletului meu
Ca
Să mai trăiască
O dată...
Dansul
Mi-am auzit
Tăcerile chemându-mă
Din adâncul lor...
Eram departe, poate,
De poarta vieții mele,
Aștepându-mi
Norocul.
Le-am ignorat
Surzenia și neîndemânarea,
Și am privit înainte,
Știind că tot le voi
Vedea chipurile șterse,
Ca niște picturi încrustate
Pe cine știe ce semne de carte
Sau de către cine știe ce univers
Îndepărtat.
Mi-am auzit dorințele
Privindu-mă cum
Mă dezbrac
De trecut...
Și-abia atunci
Dansul a început.
Încremenită în pașii săi,
Îmi așteptam valsul
Neinspirat și nemuzical
Să mă trezească,
Ca să mai
Contemplu puțin
Clepsidra
Prin care timpul
Își îngroșa iluziile
Spulberate...
Refren al destinului
Îmi ești...
Te acopăr cu o aripă
Și sclipești prin
Firele ei de sânge...
Te aud strigându-mă
Pe lumea asta și
Te îmbrățișez
Cu tot
Universul meu,
Ignorând celelalte
Galaxii care se întâmplă
În jur...
Tăcerile chemându-mă
Din adâncul lor...
Eram departe, poate,
De poarta vieții mele,
Aștepându-mi
Norocul.
Le-am ignorat
Surzenia și neîndemânarea,
Și am privit înainte,
Știind că tot le voi
Vedea chipurile șterse,
Ca niște picturi încrustate
Pe cine știe ce semne de carte
Sau de către cine știe ce univers
Îndepărtat.
Mi-am auzit dorințele
Privindu-mă cum
Mă dezbrac
De trecut...
Și-abia atunci
Dansul a început.
Încremenită în pașii săi,
Îmi așteptam valsul
Neinspirat și nemuzical
Să mă trezească,
Ca să mai
Contemplu puțin
Clepsidra
Prin care timpul
Își îngroșa iluziile
Spulberate...
Refren al destinului
Îmi ești...
Te acopăr cu o aripă
Și sclipești prin
Firele ei de sânge...
Te aud strigându-mă
Pe lumea asta și
Te îmbrățișez
Cu tot
Universul meu,
Ignorând celelalte
Galaxii care se întâmplă
În jur...
Îți duc dorul
Îmi duc dorul,
Tiptil,
Prin muzică nescrisă...
O șoaptă se întretaie,
Monoton
În timpii
Timpanelor
Care susură...
Îmi duc dorul,
Șoptit,
Prin cărțile tale,
Pe paginile
Cărora cresc frunze
De toamnă...
Și nu mai știu
De cate ori
Să îți mai bat
În inimă
Ca să mă auzi...
Îți duc dorul...
Îl car după mine
Ca pe o lume
Celestă
În care
Ploua întruna
Cu stele.
Îmi sting un suspin
În vapaia unui
Tremur
Și te chem...
Îmi duc dorurile
Departe, aproape...
Te ascult ca prin vis,
Iar nopțile ochilor
Tăi mă orbesc
Cu tandrețe...
Îți duc dorul...
Tiptil,
Prin muzică nescrisă...
O șoaptă se întretaie,
Monoton
În timpii
Timpanelor
Care susură...
Îmi duc dorul,
Șoptit,
Prin cărțile tale,
Pe paginile
Cărora cresc frunze
De toamnă...
Și nu mai știu
De cate ori
Să îți mai bat
În inimă
Ca să mă auzi...
Îți duc dorul...
Îl car după mine
Ca pe o lume
Celestă
În care
Ploua întruna
Cu stele.
Îmi sting un suspin
În vapaia unui
Tremur
Și te chem...
Îmi duc dorurile
Departe, aproape...
Te ascult ca prin vis,
Iar nopțile ochilor
Tăi mă orbesc
Cu tandrețe...
Îți duc dorul...
Nebuloasă
Sunt într-o mică
Nebuloasă-
Un nor aspru din
Care nu mă mai pot
Discerne...
Ca un suflu printre
Vorbe nespuse
Sau aruncate în mareea
De sentimente care, copleșită,
Mă stinge în
Vuiet mut.
Sunt o nebuloasă
Prin care trec,
Nemișcată,
Resemnată în gânduri
Sau răcnindu-mi zbuciumul
În fiecare colț de natură,
În pereții oglindă
Sau în tocul ușii
Care abia mai respiră
În suspinu-i....
Căci locuiesc într-o nebuloasă...
Zadarnic hotar între suflet
Și corp,
O umbra fadă a existenței mele
Care se caută încă
În subsolul portativelor ei.
Sunt într-o nebuloasă...
Am căzut în ochii tăi
Abisali
Din care nu vreau
Să mă mai întorc...
Nebuloasă-
Un nor aspru din
Care nu mă mai pot
Discerne...
Ca un suflu printre
Vorbe nespuse
Sau aruncate în mareea
De sentimente care, copleșită,
Mă stinge în
Vuiet mut.
Sunt o nebuloasă
Prin care trec,
Nemișcată,
Resemnată în gânduri
Sau răcnindu-mi zbuciumul
În fiecare colț de natură,
În pereții oglindă
Sau în tocul ușii
Care abia mai respiră
În suspinu-i....
Căci locuiesc într-o nebuloasă...
Zadarnic hotar între suflet
Și corp,
O umbra fadă a existenței mele
Care se caută încă
În subsolul portativelor ei.
Sunt într-o nebuloasă...
Am căzut în ochii tăi
Abisali
Din care nu vreau
Să mă mai întorc...
Liniștea
Toate lucrurile...
Tot haosul,
Tonul repetitiv
În care valurile
Dansează...
Toate himerele,
Întregirile,
Pornirile și
Rătăcirile deșarte
În care segmente
De destin
Se lovesc una de alta
Se întrepătrund, se iubesc,
Își duc dorul sau se sting în
Același întreg...
Pe toate le trăiesc,
Le respir,
Le ascund
În tine atunci când
Mi-e dor de ochii tăi...
Versuri nu sunt multe,
Iar dacă sunt...
Ei bine, sunt mute...
Le pot ghici umbrele printre
Perne atunci când pleoapa
Mi se închide în vis
Sau în brațele tale -
Acolo unde se întâmplă
Liniștea,
Haosul care mi-o aduce,
Dar și întregul
Pe care l-am căutat
Atâta...
Se întâmplă liniștea,
Ca o adiere,
Ca un murmur
În care m-am trezit
Mangâiere...
Tot haosul,
Tonul repetitiv
În care valurile
Dansează...
Toate himerele,
Întregirile,
Pornirile și
Rătăcirile deșarte
În care segmente
De destin
Se lovesc una de alta
Se întrepătrund, se iubesc,
Își duc dorul sau se sting în
Același întreg...
Pe toate le trăiesc,
Le respir,
Le ascund
În tine atunci când
Mi-e dor de ochii tăi...
Versuri nu sunt multe,
Iar dacă sunt...
Ei bine, sunt mute...
Le pot ghici umbrele printre
Perne atunci când pleoapa
Mi se închide în vis
Sau în brațele tale -
Acolo unde se întâmplă
Liniștea,
Haosul care mi-o aduce,
Dar și întregul
Pe care l-am căutat
Atâta...
Se întâmplă liniștea,
Ca o adiere,
Ca un murmur
În care m-am trezit
Mangâiere...
Anticamera
În anticamera umbrei
În care m-am născut
Norocul mi se perindă
Prin fata ochilor,
Minunat, liber si stingher,
Necunoscut,
Ca o amprentă
Niciodată țesută
În universul său
Nenăscut.
Ochiul în care își
Desfășoară
Inexistența
Se zbate sub pleoapa
Căzută a visului
De veghe.
In anticamera existenței
Mele mai aștept o oră,
Un an sau
O leghe...
O toamnă repetată
În acordurile ei
Cenușii
Se aude în zare,
Pierzându-și culorile
În cocori speriați.
În anticameră,
Am învățat sa retrăiesc
Neîntâmplări...
Și să te iubesc
Închipuind
Versuri nescrise...
În care m-am născut
Norocul mi se perindă
Prin fata ochilor,
Minunat, liber si stingher,
Necunoscut,
Ca o amprentă
Niciodată țesută
În universul său
Nenăscut.
Ochiul în care își
Desfășoară
Inexistența
Se zbate sub pleoapa
Căzută a visului
De veghe.
In anticamera existenței
Mele mai aștept o oră,
Un an sau
O leghe...
O toamnă repetată
În acordurile ei
Cenușii
Se aude în zare,
Pierzându-și culorile
În cocori speriați.
În anticameră,
Am învățat sa retrăiesc
Neîntâmplări...
Și să te iubesc
Închipuind
Versuri nescrise...
Și rămân stele
Și rămân stele
Și nori
Și năduf
Și viața toată de noi,
Ca o ancoră supusă Marii
Agitații...
Acolo unde și timpul
Este ticsit
De sunete aglomerate,
Dar atât de libere în exprimarea
Lor...
Acolo unde suflul este același
În toate,
Aerisit în
Arta propriului spațiu
...
Și rămân stelele de noi,
Una pentru fiecare viață sau
Celulă, cine mai știe...
Osteniți,
Mai dormim încă un sens
În trezirea noastră.
Și nu știu dacă să mai iubesc
Un veac sau nu,
O toamnă sau
Niciodată măcar.
În confuzie haotică,
Mă resemnez sau
Îmi fac trecerea
Ca o pasăre în propriul
Văzduh...
Și sunt atât de fericită
Încât am uitat să ies
Din eclipsa mea,
Ca un vers îmbătat de
Poezie...
Și nori
Și năduf
Și viața toată de noi,
Ca o ancoră supusă Marii
Agitații...
Acolo unde și timpul
Este ticsit
De sunete aglomerate,
Dar atât de libere în exprimarea
Lor...
Acolo unde suflul este același
În toate,
Aerisit în
Arta propriului spațiu
...
Și rămân stelele de noi,
Una pentru fiecare viață sau
Celulă, cine mai știe...
Osteniți,
Mai dormim încă un sens
În trezirea noastră.
Și nu știu dacă să mai iubesc
Un veac sau nu,
O toamnă sau
Niciodată măcar.
În confuzie haotică,
Mă resemnez sau
Îmi fac trecerea
Ca o pasăre în propriul
Văzduh...
Și sunt atât de fericită
Încât am uitat să ies
Din eclipsa mea,
Ca un vers îmbătat de
Poezie...
Sufletul Universal
Totul se trage din
Sufletul Universal...
Din suflul etern
În care ne naștem
Opera Vieții,
Și murim întâlnindu-ne
Cu idealurile
În care am sperat,
Am surâs și
Am plâns.
Totul e Suflu Universal...
Din muzica și culorile
Lui ne lamentăm
Crezând că îl atingem,
Dar ne rătăcim în atâtea
Graiuri,
Atâtea inexprimabile
Coduri de existență.
Abia atunci ne zărim
Orizontul precar,
Întorcându-ne,
Amăgindu-ne...
Și totuși utopiile
Noastre ne țin vii,
Căci sunt rupte din adevăr.
Sunt rupte din noi,
Neadevărații...
Cei care se îmbată cu suspine
Și iluzii sparte,
Cei care cad
Înălțându-se în propriile
Zbateri...
Cei blamați și judecați...
Totul se trage din
Tot ce nu am înțeles
Dar am iubit
Vreodată...
Am iubit frenetic
Și fără limite,
Până la neantizare...
Până când ne-am
Întâlnit cu Universul,
Sfidându-l,
Sâcâindu-l,
Invadându-l
Căutându-i porțile
De scăpare...
Da...totul se trage din
Suflul Universal...
Unde suntem infinit de rebeli...
Unde opera ni
Se desăvârșește împreună
Cu
Infinite alte universuri
Ale noastre...
Totul stă în
Neînțeles universal...
Sufletul Universal...
Din suflul etern
În care ne naștem
Opera Vieții,
Și murim întâlnindu-ne
Cu idealurile
În care am sperat,
Am surâs și
Am plâns.
Totul e Suflu Universal...
Din muzica și culorile
Lui ne lamentăm
Crezând că îl atingem,
Dar ne rătăcim în atâtea
Graiuri,
Atâtea inexprimabile
Coduri de existență.
Abia atunci ne zărim
Orizontul precar,
Întorcându-ne,
Amăgindu-ne...
Și totuși utopiile
Noastre ne țin vii,
Căci sunt rupte din adevăr.
Sunt rupte din noi,
Neadevărații...
Cei care se îmbată cu suspine
Și iluzii sparte,
Cei care cad
Înălțându-se în propriile
Zbateri...
Cei blamați și judecați...
Totul se trage din
Tot ce nu am înțeles
Dar am iubit
Vreodată...
Am iubit frenetic
Și fără limite,
Până la neantizare...
Până când ne-am
Întâlnit cu Universul,
Sfidându-l,
Sâcâindu-l,
Invadându-l
Căutându-i porțile
De scăpare...
Da...totul se trage din
Suflul Universal...
Unde suntem infinit de rebeli...
Unde opera ni
Se desăvârșește împreună
Cu
Infinite alte universuri
Ale noastre...
Totul stă în
Neînțeles universal...
Când m-am îndrăgostit
Când m-am îndrăgostit
De tine,
Am născut o
Nouă lume
În care am dăinuit
Împreună ca doi
Rătăciți,
Uimiți,
Covârșiți,
Îmbătați cu
Speranță
Și suferinzi...
Apoi
Delirul meu
A continuat
Cu munții pe
Care-i mutam
Pentru tine în fiecare
Secundă de speranță,
În orice nebunie
Nebănuită
În care te credeam
Acolo,
Cu mine...
Dar imprevizibil
Nocturn s-a abătut
Apoi asupra noastră
Iar visul s-a făcut țăndări...
Iar lacrima mea...arsă...
Firava...poezie nenăscută
Se face uitata pe
Buzele mele...
Te strig cu un sărut
În care obosită sunt și eu.
Tu mă privești...
Parcă mă întrebi ceva,
Dar nestăpânit,
Plânsul meu acoperă
Totul cu aripa sa...
Și te las-
Stingher,
Să asculți pașii
Mei depărtându-se...
De tine,
Am născut o
Nouă lume
În care am dăinuit
Împreună ca doi
Rătăciți,
Uimiți,
Covârșiți,
Îmbătați cu
Speranță
Și suferinzi...
Apoi
Delirul meu
A continuat
Cu munții pe
Care-i mutam
Pentru tine în fiecare
Secundă de speranță,
În orice nebunie
Nebănuită
În care te credeam
Acolo,
Cu mine...
Dar imprevizibil
Nocturn s-a abătut
Apoi asupra noastră
Iar visul s-a făcut țăndări...
Iar lacrima mea...arsă...
Firava...poezie nenăscută
Se face uitata pe
Buzele mele...
Te strig cu un sărut
În care obosită sunt și eu.
Tu mă privești...
Parcă mă întrebi ceva,
Dar nestăpânit,
Plânsul meu acoperă
Totul cu aripa sa...
Și te las-
Stingher,
Să asculți pașii
Mei depărtându-se...
A fi poet
A fi sensibil...
A atinge cerul
Cu mintea printr-o
Poveste nespusă.
A crea orizonturi
În toate dimensiunile
Fără a cârti...
A fi sensibil,
A fi artist...
Toate aceste prisme
Diforme care sfidează
Orice logica
Sunt timpi
Rupți din
Inerția lor
Pentru a-și odihni
Infinitul frânt
Într-o crâmpeie
Lumească...
A fi artist...
O misiune neîndeplinită,
Imperfectă,
Sumbră dar
Frumoasă în
Suplețea-i inefabilă...
Poartă spre nou
Sau vechi
Explozie,
Stupefacție ideală
Sau o precară mărturie
A Condiției umane...
Imn suferind sau
Minciună impecabilă,
Imprevizibil șăgalnic
Sau cântec de leagăn...
A fi sensibil,
Poet,
Boem,
Rebel,
Revoltat,
Obraznic...
Sunt câteva din
Laturile infinite ale
Aceleiași prisme
Prin care timpul s-a rătăcit,
Crezând ca zbura
Printr-o clepsidră...
A fi un poet infinit
În aceasta lume finită
Este o onoare.
A fi o pagina nescrisă
Prin care se vantura
Versuri înseamnă
Nașterea si apocalipsa
perfecta
A vieții ăsteia atât de efemere...
Atât de scârbavnice
Uneori,
Dar care, îmbrăcată
În vers, pare
Ideală
Într-un sfârșit...
A atinge cerul
Cu mintea printr-o
Poveste nespusă.
A crea orizonturi
În toate dimensiunile
Fără a cârti...
A fi sensibil,
A fi artist...
Toate aceste prisme
Diforme care sfidează
Orice logica
Sunt timpi
Rupți din
Inerția lor
Pentru a-și odihni
Infinitul frânt
Într-o crâmpeie
Lumească...
A fi artist...
O misiune neîndeplinită,
Imperfectă,
Sumbră dar
Frumoasă în
Suplețea-i inefabilă...
Poartă spre nou
Sau vechi
Explozie,
Stupefacție ideală
Sau o precară mărturie
A Condiției umane...
Imn suferind sau
Minciună impecabilă,
Imprevizibil șăgalnic
Sau cântec de leagăn...
A fi sensibil,
Poet,
Boem,
Rebel,
Revoltat,
Obraznic...
Sunt câteva din
Laturile infinite ale
Aceleiași prisme
Prin care timpul s-a rătăcit,
Crezând ca zbura
Printr-o clepsidră...
A fi un poet infinit
În aceasta lume finită
Este o onoare.
A fi o pagina nescrisă
Prin care se vantura
Versuri înseamnă
Nașterea si apocalipsa
perfecta
A vieții ăsteia atât de efemere...
Atât de scârbavnice
Uneori,
Dar care, îmbrăcată
În vers, pare
Ideală
Într-un sfârșit...
Am nevoie...
Neliniștile curg
În puhoi tăcut,
Din care numai
Țărâna mai alege
Semințele timpului...
Le contemplu
Într-o seninătate
Acută,
Care mă împinge
Spre netăgăduit,
Spre ceea ce n-am
Fost poate, niciodată-
Un perete abrupt,
Prin care doar prăpastia
Își mai vuiește
Ecourile...
În miez de vara,
Greutatea unor
Gânduri mă obosește...
Sunt prea departe de mine
Însămi,
Și nu mă mai
Regăsesc...
Am nevoie de mine,
Dar trebuie să mă și
Pierd de multe
Ori prin capete de
Gânduri,
Pe care nu le
Mai pot uni,
Înviforată....
Da...trebuie să mă rătăcesc
Ca să mă pot
Privi de departe,
Dintr-o altă
Dimensiune,
În care sunt și voi
Fi una si aceeași...
Da, am nevoie de mine,
De rătăcire și haos...
Ca sa concep neconceputul,
Ca sa mă sfidez,
Ca sa uit propria-mi
Uitare în realitatea
Pe care, nedesăvârșită,
Mi-o construiesc...
Da... am nevoie de
utopie și
Iluzoriu...
În puhoi tăcut,
Din care numai
Țărâna mai alege
Semințele timpului...
Le contemplu
Într-o seninătate
Acută,
Care mă împinge
Spre netăgăduit,
Spre ceea ce n-am
Fost poate, niciodată-
Un perete abrupt,
Prin care doar prăpastia
Își mai vuiește
Ecourile...
În miez de vara,
Greutatea unor
Gânduri mă obosește...
Sunt prea departe de mine
Însămi,
Și nu mă mai
Regăsesc...
Am nevoie de mine,
Dar trebuie să mă și
Pierd de multe
Ori prin capete de
Gânduri,
Pe care nu le
Mai pot uni,
Înviforată....
Da...trebuie să mă rătăcesc
Ca să mă pot
Privi de departe,
Dintr-o altă
Dimensiune,
În care sunt și voi
Fi una si aceeași...
Da, am nevoie de mine,
De rătăcire și haos...
Ca sa concep neconceputul,
Ca sa mă sfidez,
Ca sa uit propria-mi
Uitare în realitatea
Pe care, nedesăvârșită,
Mi-o construiesc...
Da... am nevoie de
utopie și
Iluzoriu...
Și atunci...
Demonii mei
Nu mi-i vede nimeni.
Ascunși după
O rază de zâmbet,
Se dezlănțuie
La primul hohot
De lacrimă ca o
Furtună himerică...
Și atunci strig
Cu glasul
A o mie de suflete...
Strig la Dumnezeu să
Îi prefacă în
Îngeri, pentru ca
În libertatea lor
Să dănțuiesc și eu...
Și atunci scot din
Mine toate vocile
Posibile, înfrânte
În propriul tremur,
Prin care curg mătăniile
Subterane ale
Pământului.
Și deodată,
Încep să respir...
Și atunci...haosul
Își toarce raiul
Prin ocheanele picturilor
Pe care le nasc
Căutând spații abisale....
Nu mi-i vede nimeni.
Ascunși după
O rază de zâmbet,
Se dezlănțuie
La primul hohot
De lacrimă ca o
Furtună himerică...
Și atunci strig
Cu glasul
A o mie de suflete...
Strig la Dumnezeu să
Îi prefacă în
Îngeri, pentru ca
În libertatea lor
Să dănțuiesc și eu...
Și atunci scot din
Mine toate vocile
Posibile, înfrânte
În propriul tremur,
Prin care curg mătăniile
Subterane ale
Pământului.
Și deodată,
Încep să respir...
Și atunci...haosul
Își toarce raiul
Prin ocheanele picturilor
Pe care le nasc
Căutând spații abisale....
Din depărtări
Te cuprind
Stingându-te
Ca pe o aripă
Frântă
Cu care nu mai pot
Zbura.
Erai totul.
Acum,
Doar o risipă
Beteagă,
Rămasă
Atârnată într-o
Coastă de timp.
Din tonul
Unei șoapte intonate
Monoton
Vrei să-mi răsari
Sau să-mi apui
Pe cerul pe
Care, odată,
Erai totul.
Acum, pășune
De cuvinte
Neînțelese,
Te întinzi
Sub bolta-ți de aramă
Ca o năpârcă uscată
Care crede că
A fost
Iubită vreodată...
Din depărtări,
Ecoul tău
De tăceri nu
Mă mai frânge.
Dilatat în pupila-ți
Învechită,
Te privești singur
Și te miri
De ce,
Deși prea bine o știi-
Căci...erai totul.
Fără Iluzii
Fără iluzii...
Pășesc grăbită
Prin lumea pe
Care mi-am construit-o
Singură din
Amagiri
Și buchete de oglinzi
Sparte.
Sunt ca o casă
În care zambetul
Se preface auzit
Prin pereții
Transparenți,
Și în care rădăcina
Unui gând abia
Se mai zărește...
Pironită
În propriile
Visuri,
Am uitat să imi
Mai dau culoare,
Pictând draperii
Mate
În alb-negru.
Dar, tărăgănată,
Existența se strecoară
Încet printre
Foșnete de inimă,
Înaintând...
Sclipiri de ființă îmi
Cutreieră amânările
Și întrebările...
Și mă trezesc
Iar la realitatea iluzorie
Care m-a conceput
Cu trudă și
Lentoare.
Secundele trec
prin mine doar
Ca să mă mai
Provoace...
În rest,
Liniștea se așează,
Aglomerată,
În capilarele mele,
Sau pe buzele
Tomnatice pe care
Le-am dăruit odată...
Pășesc grăbită
Prin lumea pe
Care mi-am construit-o
Singură din
Amagiri
Și buchete de oglinzi
Sparte.
Sunt ca o casă
În care zambetul
Se preface auzit
Prin pereții
Transparenți,
Și în care rădăcina
Unui gând abia
Se mai zărește...
Pironită
În propriile
Visuri,
Am uitat să imi
Mai dau culoare,
Pictând draperii
Mate
În alb-negru.
Dar, tărăgănată,
Existența se strecoară
Încet printre
Foșnete de inimă,
Înaintând...
Sclipiri de ființă îmi
Cutreieră amânările
Și întrebările...
Și mă trezesc
Iar la realitatea iluzorie
Care m-a conceput
Cu trudă și
Lentoare.
Secundele trec
prin mine doar
Ca să mă mai
Provoace...
În rest,
Liniștea se așează,
Aglomerată,
În capilarele mele,
Sau pe buzele
Tomnatice pe care
Le-am dăruit odată...
Ne vedem mâine
Ne vedem mâine,
În alte vieți
Sau căutări de sine.
La începutul
Cântecului tău
Sfârșește uimirea mea,
Ca o amăgire
Pe care o iau în palme
Ca să-i redau mângâierea...
Ne vedem mâine-
Coborâți în infernul
Lumii ăsteia
În jurul căreia ne învârtim,
Întrebându-ne ce ne mai
Ține aici, ce ne împiedică
Să zburăm împreună,
Desenându-ne orizontul...
Difuz,
Sunetul sufletelor noastre pe
Clapele vieții
Se estompează
Doar ca să se audă reciproc
Și să se găsească...
Avem muzica noastră pe
Care nu ne-o înțelege nimeni-
O doină blândă,
Furată de prin izvoarele
În care te-am cunoscut.
Și te iubesc așa de mult...
Atât de mult încât
Te-aș lua de mână
doar ca să facem pe rebelii
în Dezordinea asta care ne-a născut.
Inexplicabil acord
Palpită în inima mea acum-
Un puț fără fund
Sau un rai urcat
Într-un alt văduh,
Construit doar pentru noi.
Ne vedem mâine,
Mai nebuni ca niciodată-
Și mai vorbim atunci
Despre cum să ne zădărnicim
Sorțile,
Sfărâmându-le bolțile...
În alte vieți
Sau căutări de sine.
La începutul
Cântecului tău
Sfârșește uimirea mea,
Ca o amăgire
Pe care o iau în palme
Ca să-i redau mângâierea...
Ne vedem mâine-
Coborâți în infernul
Lumii ăsteia
În jurul căreia ne învârtim,
Întrebându-ne ce ne mai
Ține aici, ce ne împiedică
Să zburăm împreună,
Desenându-ne orizontul...
Difuz,
Sunetul sufletelor noastre pe
Clapele vieții
Se estompează
Doar ca să se audă reciproc
Și să se găsească...
Avem muzica noastră pe
Care nu ne-o înțelege nimeni-
O doină blândă,
Furată de prin izvoarele
În care te-am cunoscut.
Și te iubesc așa de mult...
Atât de mult încât
Te-aș lua de mână
doar ca să facem pe rebelii
în Dezordinea asta care ne-a născut.
Inexplicabil acord
Palpită în inima mea acum-
Un puț fără fund
Sau un rai urcat
Într-un alt văduh,
Construit doar pentru noi.
Ne vedem mâine,
Mai nebuni ca niciodată-
Și mai vorbim atunci
Despre cum să ne zădărnicim
Sorțile,
Sfărâmându-le bolțile...
Timpul oprit
in suspensie de vers,
mă îndrept spre tine
în neantizat vers.
Mă aștepți în aceeași grădină,
la aceeași masă,
deși cafeaua s-a răcit demult.
Eu te aștept demult
la rându-mi,
de peste secole,
încă din nenaștere.
Între noi nu există timp.
Întotdeauna e
momentul potrivit
ca să te mai iubesc puțin
cu artă, sens sau c-un îndemn,
cu o cafea vărsată
sau c-o vorbă aruncată...
Când se oprește timpu-n loc
începem noi
să îl naștem pe al nostru,
ca pe o baladă stinsă
în claviatura sa.
Îți spun că ești muza mea
și râzi, căci nu știi ce înseamnă să trăiești epopei.
Eu o trăiesc
Pe a mea cu tine,
în fiecare privire
pe care ți-o arunc,
destinsă,
prefăcându-mă în
destinul meu absurd.
Când se oprește timpu-n loc,
sunt pregătită
să te mai iubesc
încă o eternitate...
Iubire cosmică
În noaptea zilei
Dintr-un viitor apus
Mi-am prins în
Păr un sărut de-al tău,
Desprins dintr-o constelație.
Și am visat.
Te-am visat pe tine
Ca pe un fulg
Al nopții sufletului tău,
Cum mergeai prin
Grădina mea
Și înfloreai toți
Pomii-
Unul câte unul-
Cu gândurile tale.
Te-am visat
Curgând pe
Lespezile mele de lacrimi
Și înverzindu-le
Cu zâmbetul tău
În noaptea zilei
În care te-am cunoscut.
Într-o dimensiune
Paralelă-
Eu găsisem refugiu
Într-o panoramă comodă
Și indiferentă,
Iar tu plecaseși de acasă
Într-un tramvai-
Din nu știu ce țară sau
Planetă,
Desprins dintr-o
Constelație.
Și nu mai știu cât
A ținut surâsul
Nopții mele pe fața ta
Sau șoapta obrazului
Tău...
Dar s-a întâmplat ceva...
Dintr-un viitor apus
Mi-am prins în
Păr un sărut de-al tău,
Desprins dintr-o constelație.
Și am visat.
Te-am visat pe tine
Ca pe un fulg
Al nopții sufletului tău,
Cum mergeai prin
Grădina mea
Și înfloreai toți
Pomii-
Unul câte unul-
Cu gândurile tale.
Te-am visat
Curgând pe
Lespezile mele de lacrimi
Și înverzindu-le
Cu zâmbetul tău
În noaptea zilei
În care te-am cunoscut.
Într-o dimensiune
Paralelă-
Eu găsisem refugiu
Într-o panoramă comodă
Și indiferentă,
Iar tu plecaseși de acasă
Într-un tramvai-
Din nu știu ce țară sau
Planetă,
Desprins dintr-o
Constelație.
Și nu mai știu cât
A ținut surâsul
Nopții mele pe fața ta
Sau șoapta obrazului
Tău...
Dar s-a întâmplat ceva...
n-ai să știi
N-ai să știi
N-ai să stii
Cât te-am iubit -
Ca pe un cotlon
Din inima mea,
Aurit sau aiurit,
Nu știu,
Ca pe o lumânare
Pe care n-aș crede
C-am aprins-o,
Ca pe o respirație
Întreruptă la
Vederea unei
Flori de primăvară.
N-ai să știi
Cât te-am așteptat-
Ca pe un tren
Care n-a venit
Niciodată,
Ca pe o solie
A unei vieți
Promise
Numai în zilele în
Care visam la
Tine, surprinsă de
Razele dimineții.
N-ai să știi...
N-ai sa știi
Cât de mult
Am sărutat privirea ta,
Tăcerea ta, trecerea ta,
Le-am urât și
Înrămat deopotrivă,
În aceeași pecete
În care m-am destrămat
Toată,
vărsând lacrimi șubrezi,
Și din care
Am renăscut
Ulterior
Ca un Phoenix
Rănit și mândru.
N-ai să știi cât de
Prost ești...
Și poate că și eu
Am fost puțin
Cu o vreme în urmă,
Când mă plimbam
Cu tine
De mână într-un incert
Anotimp...
N-ai sa știi...
N-ai sa știi niciodată
De câte ori am plâns,
Rătăcind pe
Un drum întristat și îngust,
Ca o pasare desprinsă
Din cerul pe care dansa...
N-ai să știi,
Naiv ce ești,
De cate nopți am
Avut nevoie ca să
Te trimit înapoi
La îngerii tăi lumești...
N-ai să stii
Cât te-am iubit -
Ca pe un cotlon
Din inima mea,
Aurit sau aiurit,
Nu știu,
Ca pe o lumânare
Pe care n-aș crede
C-am aprins-o,
Ca pe o respirație
Întreruptă la
Vederea unei
Flori de primăvară.
N-ai să știi
Cât te-am așteptat-
Ca pe un tren
Care n-a venit
Niciodată,
Ca pe o solie
A unei vieți
Promise
Numai în zilele în
Care visam la
Tine, surprinsă de
Razele dimineții.
N-ai să știi...
N-ai sa știi
Cât de mult
Am sărutat privirea ta,
Tăcerea ta, trecerea ta,
Le-am urât și
Înrămat deopotrivă,
În aceeași pecete
În care m-am destrămat
Toată,
vărsând lacrimi șubrezi,
Și din care
Am renăscut
Ulterior
Ca un Phoenix
Rănit și mândru.
N-ai să știi cât de
Prost ești...
Și poate că și eu
Am fost puțin
Cu o vreme în urmă,
Când mă plimbam
Cu tine
De mână într-un incert
Anotimp...
N-ai sa știi...
N-ai sa știi niciodată
De câte ori am plâns,
Rătăcind pe
Un drum întristat și îngust,
Ca o pasare desprinsă
Din cerul pe care dansa...
N-ai să știi,
Naiv ce ești,
De cate nopți am
Avut nevoie ca să
Te trimit înapoi
La îngerii tăi lumești...
Liniar
Liniar,
Soarele se-ngroașă
În cochilia unui zâmbet
Matinal.
Te privesc visând
Sau nu că ești,
Și mă gândesc la fericire
Mai mult ca la
O promisiune,
Iar orele mi
se scurg printre degete.
Chipul tău mi se scurge
Printre degete
Ca o lacrimă,
Ca o pictură...
Atât de mult te privesc,
Atât de mult mi-e dor de tine
Chiar și când ești cu mine,
Chiar și când nu observi....
Liniar, toata efemeritatea
Mi se desfășoară
Ca un covor de toamnă,
Pe care pășim fericiți amândoi.
Și totuși prezentul nu e cu noi.
Nu e prezent.
E în alta parte, cu sine dus,
Sau părăsit pe undeva ca
O epavă.
Să râd sau să plâng?
Nu mai contează.
Te am în gând...
Soarele se-ngroașă
În cochilia unui zâmbet
Matinal.
Te privesc visând
Sau nu că ești,
Și mă gândesc la fericire
Mai mult ca la
O promisiune,
Iar orele mi
se scurg printre degete.
Chipul tău mi se scurge
Printre degete
Ca o lacrimă,
Ca o pictură...
Atât de mult te privesc,
Atât de mult mi-e dor de tine
Chiar și când ești cu mine,
Chiar și când nu observi....
Liniar, toata efemeritatea
Mi se desfășoară
Ca un covor de toamnă,
Pe care pășim fericiți amândoi.
Și totuși prezentul nu e cu noi.
Nu e prezent.
E în alta parte, cu sine dus,
Sau părăsit pe undeva ca
O epavă.
Să râd sau să plâng?
Nu mai contează.
Te am în gând...
Ironie
Ce ironie-i
Viața mea-
Un salt în vidul
Său căzut,
Ca o speranță
Avântată-n moartea sa...
Și dacă număr timpii mei
Până la o sută,
Îi aflu descrescători,
Repezindu-se pe poarta
Ce se-nchide-n viitor...
Ce ironie-i viața mea-
Când chem, dar nu mi
Se răspunde decât
Cu un fals îndemn.
De unde?
De unde-atâta zăbavă,
Static frânt și nepăsare?
Dup-atâta osteneală?
Ironie, viața mea,
Veselă înduioșare...
Viața mea-
Un salt în vidul
Său căzut,
Ca o speranță
Avântată-n moartea sa...
Și dacă număr timpii mei
Până la o sută,
Îi aflu descrescători,
Repezindu-se pe poarta
Ce se-nchide-n viitor...
Ce ironie-i viața mea-
Când chem, dar nu mi
Se răspunde decât
Cu un fals îndemn.
De unde?
De unde-atâta zăbavă,
Static frânt și nepăsare?
Dup-atâta osteneală?
Ironie, viața mea,
Veselă înduioșare...
Despre toamnă...din nou
Toamna este
Anotimpul jurnalelor
și
Al ceaiului fierbinte
Băut la soba regretului.
E o vară păstrată-n
Chihlimbar,
În care culorile realității
Se întrepătrund
iar repausul dintre vieți
Respiră...
E tulburare și extaz,
E pierdere și împlinire,
E o umplere a cupei
În care te mai îmbeți
Puțin cu rațional...
Anotimpul jurnalelor
și
Al ceaiului fierbinte
Băut la soba regretului.
E o vară păstrată-n
Chihlimbar,
În care culorile realității
Se întrepătrund
iar repausul dintre vieți
Respiră...
E tulburare și extaz,
E pierdere și împlinire,
E o umplere a cupei
În care te mai îmbeți
Puțin cu rațional...
Dorul
Și iar m-aduce
Gândul
Pe meleagul tău,
Iar dorul mă-nconjoară...
Insistent,
O vioară își scârțâie amintirile
Pe corzile mele,
Iar eu mă prefac în cântecul
Ei defect...
Îmi lipsești...
Iar dacă ar fi să te mai iubesc
O dată,
Aș plânge toate lacrimile
Înainte să mă nasc
Ca sa nu le vărs pentru
Tine...
Și iar îmi lipsești...
Laitmotiv fără rost,
Fără pereche și
Fără sentiment de
Adăpost.
Gândul mă poartă pe
Meleagul tău,
Iar dorul meu te ajunge
Din urmă,
Fără ca tu să-l simți.
Din când în când,
în marea sa zbatere,
Inima se oprește
Ca să te privească...
Gândul
Pe meleagul tău,
Iar dorul mă-nconjoară...
Insistent,
O vioară își scârțâie amintirile
Pe corzile mele,
Iar eu mă prefac în cântecul
Ei defect...
Îmi lipsești...
Iar dacă ar fi să te mai iubesc
O dată,
Aș plânge toate lacrimile
Înainte să mă nasc
Ca sa nu le vărs pentru
Tine...
Și iar îmi lipsești...
Laitmotiv fără rost,
Fără pereche și
Fără sentiment de
Adăpost.
Gândul mă poartă pe
Meleagul tău,
Iar dorul meu te ajunge
Din urmă,
Fără ca tu să-l simți.
Din când în când,
în marea sa zbatere,
Inima se oprește
Ca să te privească...
Notele liniștii
Liniștea e o umbră
A muzicii
În care se așează lent,
Tânguindu-se,
Crescând si căzând
Continuu,
Ca o văpaie
În mijlocul propriului
Iad în care se împlineste,
Ca o forță firavă
Sau ca o aripă ruptă
De zboru-i...
Da, liniștea e alter-ego-ul
Muzicii sale.
Lângă ea moare,
Visează sau iubește
Până la uitare....
Și parcă nici nu ar exista,
Însă cară cu ea
Cea mai vagă amintire a
Sa, ca o poartă
Spre ceea ce nu pare...
Ecoul ei puternic
Stă să o rupă,
Însă născut din ea,
Se stinge, întrerupt
De tandrețea ei plăpândă...
Iar dacă liniștea nu ar
Exista,
Vai, câtă muzică
Ar suporta inima mea?
A muzicii
În care se așează lent,
Tânguindu-se,
Crescând si căzând
Continuu,
Ca o văpaie
În mijlocul propriului
Iad în care se împlineste,
Ca o forță firavă
Sau ca o aripă ruptă
De zboru-i...
Da, liniștea e alter-ego-ul
Muzicii sale.
Lângă ea moare,
Visează sau iubește
Până la uitare....
Și parcă nici nu ar exista,
Însă cară cu ea
Cea mai vagă amintire a
Sa, ca o poartă
Spre ceea ce nu pare...
Ecoul ei puternic
Stă să o rupă,
Însă născut din ea,
Se stinge, întrerupt
De tandrețea ei plăpândă...
Iar dacă liniștea nu ar
Exista,
Vai, câtă muzică
Ar suporta inima mea?
Manifest existențial
Poate că m-am săturat
Să-mi fie dor
de mine însămi,
Ca de un alter ego
Care nu se va mai
Întoarce vreodată
La matcă,
Ca un ritm complet
Desprins
De muzica sa...
Și poate ca viața e prea
Scurtă ca sa-mi
Trec etern
Degetele prin părul
Tău înnoptat de gânduri...
Îmi pun deoparte
Timpul, ca
Să-mi amintesc mereu
Prezentul,
Iar toamna să-mi toarcă
Mereu
Cântecul stors de
Poezie...
Să-mi fie dor
de mine însămi,
Ca de un alter ego
Care nu se va mai
Întoarce vreodată
La matcă,
Ca un ritm complet
Desprins
De muzica sa...
Și poate ca viața e prea
Scurtă ca sa-mi
Trec etern
Degetele prin părul
Tău înnoptat de gânduri...
Îmi pun deoparte
Timpul, ca
Să-mi amintesc mereu
Prezentul,
Iar toamna să-mi toarcă
Mereu
Cântecul stors de
Poezie...
Versuri de duh
Cele mai frumoase amintiri
Sunt speranțele
Care vin și
Pleacă
Una după alta,
Într-un cerc vicios,
Într-o horă a zânelor
În care calendarul
Firii mele nu mai
Încape...
Singurătatea absolută
Stă în neputința de a
Mai ajunge la celălalt
Cu un gând,
Iar noaptea e mai adâncă
Atunci când visele pier.
Versul pare infinit uneori
În limitele sale,
Ca și iubirea mea...
Cele mai frumoase amintiri
Sunt într-un clopot de sticlă,
Păstrate pentru vremuri
Mai grele...
Pentru timpuri în care nimeni
Nu înțelege, nu vede,
Nu aude, sau...nu crede...
Sunt speranțele
Care vin și
Pleacă
Una după alta,
Într-un cerc vicios,
Într-o horă a zânelor
În care calendarul
Firii mele nu mai
Încape...
Singurătatea absolută
Stă în neputința de a
Mai ajunge la celălalt
Cu un gând,
Iar noaptea e mai adâncă
Atunci când visele pier.
Versul pare infinit uneori
În limitele sale,
Ca și iubirea mea...
Cele mai frumoase amintiri
Sunt într-un clopot de sticlă,
Păstrate pentru vremuri
Mai grele...
Pentru timpuri în care nimeni
Nu înțelege, nu vede,
Nu aude, sau...nu crede...
Catharsis
Trecute sau viitoare
Pentru grămezi de dansuri
Învolburate în uitare
Pentru nepăsare
Pentru vremelnicie
Și nebăgare de seamă...
Plâng...nici eu nu știu
Pentru ce uneori,
Ca să-mi petrec timpul
Într-un colț din mine -
Stingher
Sau semănat de tine...
Plâng pentru ca mi-e dor
De tine...
Sau poate mi-e doar
Dor de iluzia de a te fi iubit,
Pe un ciob de sticlă,
Spart in inima-mi la infinit...
Plâng ca să-mi alung
Lacrima din noaptea-i
Tristă.
Plâng nestingherit,
Ca un simbol
În care parca m-am născut
Și mă voi tot naște
La infinit...
Plâng ca sa mă repet pe
Obrajii tăi
În săruturi mii,
Sau ca să te mai iubesc
O dată...vreodată...
Înmiit...
Chiar dacă nu ai meritat...
Chiar dacă m-am pierdut
Pentru o viață, doar,
În ochii tăi de jar...
Haos
Totul e haos,
Dar într-o ordine
Deplină,
Mută,
În care se resoarbe liniștea-mi
Acută.
În uitare, cuvintele
Se umplu cu venin,
Cu sine,
Cu anotimpuri,
Cu noapte
Și cu dor...
Și totul e haos,
Dar pare mai agil
Mai împovorâtor
Și mai ușor.
Și nu înțeleg punțile
Dintre mine și lume,
Punți gălăgioase
Și absurde,
În care mă silesc să
Strig, dar nimeni
Nu mă aude...
În care porțile se deschid
Spre culmi abrupte...
și totul e haos
Dar în deplină ordine...
Iar eu mai rămân o
Clipă lângă un vers
Nerostit,
Șters la infinit...
Dar într-o ordine
Deplină,
Mută,
În care se resoarbe liniștea-mi
Acută.
În uitare, cuvintele
Se umplu cu venin,
Cu sine,
Cu anotimpuri,
Cu noapte
Și cu dor...
Și totul e haos,
Dar pare mai agil
Mai împovorâtor
Și mai ușor.
Și nu înțeleg punțile
Dintre mine și lume,
Punți gălăgioase
Și absurde,
În care mă silesc să
Strig, dar nimeni
Nu mă aude...
În care porțile se deschid
Spre culmi abrupte...
și totul e haos
Dar în deplină ordine...
Iar eu mai rămân o
Clipă lângă un vers
Nerostit,
Șters la infinit...
Despre tăcere
Înauntru,
Tăcerea e adâncă,
Oarbă,
Și sinceră ca un
Copil...
E temătoare și
Timidă,
delicată
Și unică.
În așteptare,
Se macină în doruri
Și strigă
Fără a fi auzită...
Se aprinde stingându-se
Și visând poeții care scriu
Despre ea...
Singură într-o minte
Aglomerată,
Se spulberă în iluzii,
Crede în realități
Și veghează nopțile...
Și dacă ar ști ea câte nu știe...
Și dacă ar ști câți o iubesc...
Și dacă ar ști că pentru
Ea s-au scris atâtea,
Probabil ar mai plânge
Un pic...
Înăuntru, tăcerea e mai puternică
în a sa slăbiciune...
Tăcerea e adâncă,
Oarbă,
Și sinceră ca un
Copil...
E temătoare și
Timidă,
delicată
Și unică.
În așteptare,
Se macină în doruri
Și strigă
Fără a fi auzită...
Se aprinde stingându-se
Și visând poeții care scriu
Despre ea...
Singură într-o minte
Aglomerată,
Se spulberă în iluzii,
Crede în realități
Și veghează nopțile...
Și dacă ar ști ea câte nu știe...
Și dacă ar ști câți o iubesc...
Și dacă ar ști că pentru
Ea s-au scris atâtea,
Probabil ar mai plânge
Un pic...
Înăuntru, tăcerea e mai puternică
în a sa slăbiciune...
Veșnicie
Iubirea aceea nemărginită
În care am crezut atât
Și care m-a sfărâmat bucată
Cu bucată,
Iubirea aceea care mi-a împânzit nopțile
Mi-a inundat lacrimile
Și mi-a alinat coșmarurile,
Iubirea aceea am
Înscris-o în eter
Ca sa nu mi-o mai ia
Nimeni,
Ca sa n-o mai rănească
Nimeni,
Ca să te pot iubi veșnic
În pustiul acela deplin...
Și, fără să vreau,
Am creat o constelație,
Departe de strălucirea
Ochilor tăi,
Dar aproape de noi.
Iar iubirea aceea se
Va revărsa în albiile
Universului
Care o va hrăni etern...
Acolo te voi iubi veșnic,
Fără vină sau piedici
Stupide...
Acolo te voi iubi veșnic...
Răvaș târziu
Să mai alerg
După poeme crescute
În larg.
Rămân la mal
Să contemplu
Timpul trimis
Înapoi,
În anotimpuri în care
Credeam ca suntem
Împreuna amândoi.
E târziu
Să mai ascult
Drumuri ce
Nu se vor mai intersecta
Niciodată...
E târziu să
Mai înțeleg, să mai întreb,
Să mai iert sau
Să mă mai caut
Pe mine
În ceea ce nu am fost
Vreodată...
Si la fel de târziu
Este răvașul
Ăsta pe care ți-l
Trimit de departe
Într-un neant la fel
De pierdut...
Tridimesional
De-ntreg universul...
De gândurile negândite,
Spusele nespuse
Și răzvrătirile nerăzvrătite...
De doruri nenăscute
Și ipoteze mute...
Mi-e inima
Plina de neprevăzut,
De neînțeles și
De octave adâncite
În note joase
Si în invenții neinventate...
Mi-e inima plina de
Cusururi, slăbiciuni,
Și simboluri neexprimate...
Mi-e acceptabilul inacceptabil,
vorba nevorbă
Și inaccesibilul accesibil...
Mi-e totul o inimă
Și inima totul...
Mi-e mie eu
Și eu mie...
În repetare surdă
În repetare surdă
Viața încheagă în
Mine,
Nopți de bătăi de
Inimi,
Înviforate-n umbră...
Și știu, mă chem
De departe,
Cu ecourile pierdute
În cea mai sumbră
Eternitate în care
Mi-am trezit brusc
Fericirea care se
Îmbăta cu propriul
Lapte...
În repetare surdă,
Mai fac un pas
Spre ceea ce se cheamă
Prezentul
Din mine
Spre unica lumină
În care mă pierdusem
Odată, orbită de iubire,
Însă în care am
Știut că
Mă voi regasi,
Ca-n aceeași vapaie
Voluptoasă de a fi...
Mă întrerupe numai
Gândul,
Căci curg neîncetat
În tumultul de vers
În care zâmbesc, plâng,
Trăiesc, dansez
Și scald stelele
Care din ochi
Îmi cad râzând...
Note de ceară pe
Portative vesele și
Triste își aprind
Muzica în harpe și
Clape de pian
Întinse până
La limita în care muzica
Se întâlneste cu tăcerea,
Contopindu-se...
Și atunci
Totul devine irepetabil,
Ca și clipele
Pe care le
Petrec cu
Versul acela care-mi
Pare irecuperabil,
Însă e mai aproape
Ca niciodată de condeiul
Inefabil...
Alina Drăgan, decembrie 2018
Viața încheagă în
Mine,
Nopți de bătăi de
Inimi,
Înviforate-n umbră...
Și știu, mă chem
De departe,
Cu ecourile pierdute
În cea mai sumbră
Eternitate în care
Mi-am trezit brusc
Fericirea care se
Îmbăta cu propriul
Lapte...
În repetare surdă,
Mai fac un pas
Spre ceea ce se cheamă
Prezentul
Din mine
Spre unica lumină
În care mă pierdusem
Odată, orbită de iubire,
Însă în care am
Știut că
Mă voi regasi,
Ca-n aceeași vapaie
Voluptoasă de a fi...
Mă întrerupe numai
Gândul,
Căci curg neîncetat
În tumultul de vers
În care zâmbesc, plâng,
Trăiesc, dansez
Și scald stelele
Care din ochi
Îmi cad râzând...
Note de ceară pe
Portative vesele și
Triste își aprind
Muzica în harpe și
Clape de pian
Întinse până
La limita în care muzica
Se întâlneste cu tăcerea,
Contopindu-se...
Și atunci
Totul devine irepetabil,
Ca și clipele
Pe care le
Petrec cu
Versul acela care-mi
Pare irecuperabil,
Însă e mai aproape
Ca niciodată de condeiul
Inefabil...
Alina Drăgan, decembrie 2018
Sfârșitul lumii
De la sfârșitul lumii
Te tot aștept,
Dar nu mai vii...
Ești departe, sau poate
Nu mai știi nici ce-i cu tine,
Nici ce-i cu noi...
De la sfârșitul lumii,
Ne-am închis pleoapele,
Ca să ne privim mai adânc
În ochi,
Dar am văzut întuneric...
Am făcut ocolul iadului,
Ne-am întors și ne-am
Construit coliba pe
Alte meleaguri-
Străine de sufletul nostru...
Parcă ne-am pierdut
Unul de altul,
Iar acum ne târâm pe
Oceanul întins înaintea noastră.
Un ocean fără orizont,
Fără noimă,
Fără amintiri
Sau muzică sa ne acompanieze...
De la sfârșitul lumii,
Mi-au secat lacrimile
Și nu mai pot plânge decât
În cuvinte.
Această poezie este despre tine,
Despre ce a fost sau n-a fost vreodată...
Despre nimic sau despre viața mea
Toată...
Restul e tăcere.
Și știu că nu a meritat.
Și știu că nu a avut niciun rost.
Și știu că nu pot anula nimic din ce a fost.
Iar restul e tăcere...
Alina Drăgan, 20 septembrie 2021
Te tot aștept,
Dar nu mai vii...
Ești departe, sau poate
Nu mai știi nici ce-i cu tine,
Nici ce-i cu noi...
De la sfârșitul lumii,
Ne-am închis pleoapele,
Ca să ne privim mai adânc
În ochi,
Dar am văzut întuneric...
Am făcut ocolul iadului,
Ne-am întors și ne-am
Construit coliba pe
Alte meleaguri-
Străine de sufletul nostru...
Parcă ne-am pierdut
Unul de altul,
Iar acum ne târâm pe
Oceanul întins înaintea noastră.
Un ocean fără orizont,
Fără noimă,
Fără amintiri
Sau muzică sa ne acompanieze...
De la sfârșitul lumii,
Mi-au secat lacrimile
Și nu mai pot plânge decât
În cuvinte.
Această poezie este despre tine,
Despre ce a fost sau n-a fost vreodată...
Despre nimic sau despre viața mea
Toată...
Restul e tăcere.
Și știu că nu a meritat.
Și știu că nu a avut niciun rost.
Și știu că nu pot anula nimic din ce a fost.
Iar restul e tăcere...
Alina Drăgan, 20 septembrie 2021
Îți amintești?
Îți caut gânduri printre gene
În timp ce tu-mi vorbești cuminte
Ca un copil venit din stele
Cu toate-aducerile-aminte.
Despre ceva ce poate-odată
Noi vom trăi cu frenezie
În epoca deja uitată
Pe care eu o-nchipui ție…
Și tu te joci cu timpul moale
Ce lunecă precum un șarpe-
Adam și Eva suntem oare
Întorși spre paradis de șoapte?
Te-ascult și realizez deodată
Că noi ne-am mai văzut cândva-
Era o toamnă-ndepartată
Ce-și scutura arama sa
Iar eu ți-am întâlnit privirea-
Tot o arama ce suna
În inima-mi; si-ntreagă firea
În calm eteric se pierdea…
Acum sunt sâmbure de lut
Aștept doar să renasc în tine
Ca-n tot ce am iubit mai mult
Și-apoi s-a lepădat de mine.
Aștept un timp ce să-mblânzească
Privirea ce-o știam a ta
Și cu blândețe să-ți vorbească
Cum o faceai și tu cândva…
Alina Drăgan (2014)
În timp ce tu-mi vorbești cuminte
Ca un copil venit din stele
Cu toate-aducerile-aminte.
Despre ceva ce poate-odată
Noi vom trăi cu frenezie
În epoca deja uitată
Pe care eu o-nchipui ție…
Și tu te joci cu timpul moale
Ce lunecă precum un șarpe-
Adam și Eva suntem oare
Întorși spre paradis de șoapte?
Te-ascult și realizez deodată
Că noi ne-am mai văzut cândva-
Era o toamnă-ndepartată
Ce-și scutura arama sa
Iar eu ți-am întâlnit privirea-
Tot o arama ce suna
În inima-mi; si-ntreagă firea
În calm eteric se pierdea…
Acum sunt sâmbure de lut
Aștept doar să renasc în tine
Ca-n tot ce am iubit mai mult
Și-apoi s-a lepădat de mine.
Aștept un timp ce să-mblânzească
Privirea ce-o știam a ta
Și cu blândețe să-ți vorbească
Cum o faceai și tu cândva…
Alina Drăgan (2014)
La ceas de seară
La ceas de seară,
Când noaptea se-adună din
Zboru-i,
Eu te privesc din departele
Meu,
creându-te cu migală
În întunericul greu...
Și mi-e gândul la stele,
La noi și la Dumnezeu,
Căci toamna aceasta
Bocet mi-a fost și tăcere
Fără al tău zâmbet ca o
adiere...
La ceas de seară, când
Stelele își răstoarnă bolta,
Apusul mi-e ca un răsărit
Pe care îl privesc ca pe un
Trecut sau ca pe un
Nou-venit...
Iar visele parc-au
Încremenit,
Uimite de câtă răbdare
Se scurge din zenit...
La ceasul în care îți scriu,
Timpul a dispărut
Pentru mine.
Sunt doar un chip
Gândind la tine...
Alina Drăgan, 20 octombrie 2021
Când noaptea se-adună din
Zboru-i,
Eu te privesc din departele
Meu,
creându-te cu migală
În întunericul greu...
Și mi-e gândul la stele,
La noi și la Dumnezeu,
Căci toamna aceasta
Bocet mi-a fost și tăcere
Fără al tău zâmbet ca o
adiere...
La ceas de seară, când
Stelele își răstoarnă bolta,
Apusul mi-e ca un răsărit
Pe care îl privesc ca pe un
Trecut sau ca pe un
Nou-venit...
Iar visele parc-au
Încremenit,
Uimite de câtă răbdare
Se scurge din zenit...
La ceasul în care îți scriu,
Timpul a dispărut
Pentru mine.
Sunt doar un chip
Gândind la tine...
Alina Drăgan, 20 octombrie 2021
Confesiune
Ca de un laitmotiv
Impregnat
În substanța mea,
Ca de o celulă de sentiment
De care mă mai agăț
Inconștient...
Uneori mă mai
Gândesc la tine,
Deși nu te mai văd,
Și mă tot depărtez de mine
În timpul meu nărod,
Ca un pește agățat
În propriul năvod...
Uneori te mai visez
În noapte,
Ca pe o șoaptă înfrântă-n
A sa singurătate,
Și parc-aș crede că te mai iubesc,
Oare-i așa, sau drept
Mă amăgesc?
Uneori mi-e greu sa te
Privesc în amintire,
Ca pe un ciob înfipt
În inima-mi,
Ca pe o scuză pentru-a mea
Iubire...
Uneori tot sper să te mai
Văd, sau să mai cred,
Sau să mai
Cad în propriul meu noroc....
Uneori mi-e greu
Să te cuprind cu al meu
Gând, ca altădată,
Mă arde și mă sfâșie,
Și mă sfârșesc plângând,
Prin vieți purtată...
Uneori mi-e tare dor de tine...
Alina Drăgan, 19 octombrie 2021
Iubit-am
Iubit-am în multe
Feluri...
Cu ciudă și
Cu vinovăție,
Cu naivitate și cu
Amuțire de cuvinte...
Iubit-am până
La epuizarea versului
Și a înțelesului
Din mine,
Până la expulzarea
Fără de început a
Lumii în
Care nașteam și
Priponeam cuvintele
Acelea inutile
Și fără ieșire,
Cuvintele acelea care nu
Încap în nicio carte,
În nicio părăsire de
Simțuri deșarte...
Iubit-am cu aceeași
Patimă în care m-am
Avântat singură
În deșertăciunea-mi...
Ca un copil care
Într-un suras vremelnic
Își priponea lumea...
Iubit-am vorbele în vânt
Și iluziile ieftine
Vândute unei
Străluciri de gând,
Precum și norocul
De a mă fi văzut
Îngânată în
Cutare gând....
Iubit-am osteneala
Și apriga neobosire,
Micile gesturi în care
Credeam că văd iubire,
Iubit-am treptata mea
Izbucnire,
Întru ce avea sa fie
Numai o stupidă
Amagire.
Iubit-am...
Dar n-a fost să fie...
Alina Drăgan, 27 decembrie 2018
Feluri...
Cu ciudă și
Cu vinovăție,
Cu naivitate și cu
Amuțire de cuvinte...
Iubit-am până
La epuizarea versului
Și a înțelesului
Din mine,
Până la expulzarea
Fără de început a
Lumii în
Care nașteam și
Priponeam cuvintele
Acelea inutile
Și fără ieșire,
Cuvintele acelea care nu
Încap în nicio carte,
În nicio părăsire de
Simțuri deșarte...
Iubit-am cu aceeași
Patimă în care m-am
Avântat singură
În deșertăciunea-mi...
Ca un copil care
Într-un suras vremelnic
Își priponea lumea...
Iubit-am vorbele în vânt
Și iluziile ieftine
Vândute unei
Străluciri de gând,
Precum și norocul
De a mă fi văzut
Îngânată în
Cutare gând....
Iubit-am osteneala
Și apriga neobosire,
Micile gesturi în care
Credeam că văd iubire,
Iubit-am treptata mea
Izbucnire,
Întru ce avea sa fie
Numai o stupidă
Amagire.
Iubit-am...
Dar n-a fost să fie...
Alina Drăgan, 27 decembrie 2018
În căutarea timpului...nul
Caut un spațiu pierdut
Din timp ca să mă blochez în el
Ca-ntr-o amintire.
Nu mai știu ce e rău sau ce e bine,
Ce e gând și ce e fapt,
Ce-i iluzie sau trăire.
Caut un timp anulat,
Neutru de atâta vis
Sau parcă raționat,
Într-un parc din inima
Mea, pe o bancă a mea,
Într-o viață a mea...
În pas prelung, ajung
La capătul a ceea ce
Nu s-a întâmplat niciodată -
Un zâmbet cald, o privire
Uitată sau o ființă însingurată...
Fericită sau tristă, privesc spațiul
Și nu întreb nimic.
Nu mi-am auzit clipele dănțuind...
Alina Drăgan, 29 iulie 2021
Din timp ca să mă blochez în el
Ca-ntr-o amintire.
Nu mai știu ce e rău sau ce e bine,
Ce e gând și ce e fapt,
Ce-i iluzie sau trăire.
Caut un timp anulat,
Neutru de atâta vis
Sau parcă raționat,
Într-un parc din inima
Mea, pe o bancă a mea,
Într-o viață a mea...
În pas prelung, ajung
La capătul a ceea ce
Nu s-a întâmplat niciodată -
Un zâmbet cald, o privire
Uitată sau o ființă însingurată...
Fericită sau tristă, privesc spațiul
Și nu întreb nimic.
Nu mi-am auzit clipele dănțuind...
Alina Drăgan, 29 iulie 2021
Joc de cuvinte
Căderea unei note
Din prelungirea ei,
Sau poate-a unei luni
Din noapte de idei,
Durerea prăvălită
Pe trist pervaz de dor
Sau ploile cernute
Pe praful din viitor...
Toate sunt prabușiri,
Sau poate doar înalt
Stârnit de îndoieli,
în rătăciri scindat...
Căci sfera una este,
Iar josul e și sus-
O tainică poveste
De absolut indus...
Alina Drăgan, 17 decembrie 2018
Din prelungirea ei,
Sau poate-a unei luni
Din noapte de idei,
Durerea prăvălită
Pe trist pervaz de dor
Sau ploile cernute
Pe praful din viitor...
Toate sunt prabușiri,
Sau poate doar înalt
Stârnit de îndoieli,
în rătăciri scindat...
Căci sfera una este,
Iar josul e și sus-
O tainică poveste
De absolut indus...
Alina Drăgan, 17 decembrie 2018
În mugurul gândului
În mugurul gândului
Mi-am încuiat toate visele...
Irepetabil de mute,
Ireparabil de triste,
Ca pe niște bucăți de oglindă
Prin care încă se preling
Amintiri distorsionate
Și absurd de întinse...
În mugurul gândului
S-au încins și literele
Alea
Cu care s-a aruncat în
Toate părtile,
S-au rănit oameni,
S-au închis inimi
Odinioară aprinse...
Și-n același gând răsună
O șoaptă indescifrabilă,
Străină,
Și nestrămutat de umilă...
O adiere în care îmi
Iau avânt mai mult
Ca oricând,
Ca un orb care a
Început sa vadă-n sinea
Lui lumină...
În mugurul meu de gând-
Poemul îmi ține-acum
De cald mai
Mult decât oricând...
Alina Drăgan, 2 ianuarie 2019
Refugiu
Îmi ești gând de alinare
În această tristă lume
În acest cumplit spectacol
De urzeală și genune...
Îmi ești șopot de-așteptare
Și duioasă mângâiere,
Muzică scăldată-n noapte,
Tandră, intimă tăcere…
Care-n pacea sa culege
Toate temerile mele-
Toate de pe lumea asta
Care-n neantu-i treptat piere.
Ploaie calmă în cădere-
Și te simt tot mai aproape,
Norii sunt totuna-n ceruri
Și în zilele din noapte...
Vino să privim apusul,
Dincolo de orice astru
Căutând în depărtare
Un tărâm pe veci al nostru...
În această tristă lume
În acest cumplit spectacol
De urzeală și genune...
Îmi ești șopot de-așteptare
Și duioasă mângâiere,
Muzică scăldată-n noapte,
Tandră, intimă tăcere…
Care-n pacea sa culege
Toate temerile mele-
Toate de pe lumea asta
Care-n neantu-i treptat piere.
Ploaie calmă în cădere-
Și te simt tot mai aproape,
Norii sunt totuna-n ceruri
Și în zilele din noapte...
Vino să privim apusul,
Dincolo de orice astru
Căutând în depărtare
Un tărâm pe veci al nostru...
Să stăm la o fereastră
Să stăm la o fereastră
Și să privim aerul cum
Se scurge din cer,
Etern, stingher,
Ca o mănușă turnată
În propriul fier,
Mereu orb, mereu la fel,
Un invizibil oxigen
Încărcat de-a sa natură
De poluare, și de oameni,
Și de zel...
Să stăm la o fereastră
Și să simțim cerul cum doarme
Pe pământ...
O pleoapă febrilă
De calm necuvânt,
Un timp curgând în a sa
Pironire
Să-i sorbi energia și
Pura simțire,
Să nu te mai saturi
De el...
Să stăm la o fereastră
A gândurilor
Lipsite de scenă,
Lipsite de orice fundal
Și-n care filmul
Rulează-ncet și clar,
O pată imperfectă
Și suficientă sieși-
O pânză în culoare
Pe static porțelan.
Să stăm la o fereastră-
Doar tu și eu, aievea,
Privindu-ne întruna,
Duios, nestingherit.
Să ignorăm și aer,
Și soare și furtună,
Să știm că ne iubim,
Și că ne-am regăsit...
Și să privim aerul cum
Se scurge din cer,
Etern, stingher,
Ca o mănușă turnată
În propriul fier,
Mereu orb, mereu la fel,
Un invizibil oxigen
Încărcat de-a sa natură
De poluare, și de oameni,
Și de zel...
Să stăm la o fereastră
Și să simțim cerul cum doarme
Pe pământ...
O pleoapă febrilă
De calm necuvânt,
Un timp curgând în a sa
Pironire
Să-i sorbi energia și
Pura simțire,
Să nu te mai saturi
De el...
Să stăm la o fereastră
A gândurilor
Lipsite de scenă,
Lipsite de orice fundal
Și-n care filmul
Rulează-ncet și clar,
O pată imperfectă
Și suficientă sieși-
O pânză în culoare
Pe static porțelan.
Să stăm la o fereastră-
Doar tu și eu, aievea,
Privindu-ne întruna,
Duios, nestingherit.
Să ignorăm și aer,
Și soare și furtună,
Să știm că ne iubim,
Și că ne-am regăsit...
Cele 5 minute ale sufletului
Cele cinci minute ale
Sufletului mă
Traversează rar, subtil,
Cu întreruperi
De voci și
Răscruci de delir...
Mă apropii de mine
Însămi și
Mă privesc- redusă
La tăceri,
Ca o reflecție
Venită de nicăieri.
De întrebări nu
Mai e loc,
Nici de dureri...
Încremenit,
Spațiul în sine
S-a topit,
Căutându-se în
Efemer
Nestingherit....
Uitat în granițele sale,
Apusul mi l-am zidit
Într-o culoare
De tablou în care adineauri
Parcă m-am rătăcit...
Și totul e mai clar ca
Niciodată,
Sau poate în timp
Rămas-am suspendată-
Ca o notă muzicală
Lipsită de emoții sau
Portativ...
Port cu mine
Timpul.
În cele cinci colțuri
Ale sufletului,
Sunt, poate, pe cale
Să-mi alcătuiesc,
Timid,
Infinitul...
Alina Drăgan, 6 octombrie 2019
Sufletului mă
Traversează rar, subtil,
Cu întreruperi
De voci și
Răscruci de delir...
Mă apropii de mine
Însămi și
Mă privesc- redusă
La tăceri,
Ca o reflecție
Venită de nicăieri.
De întrebări nu
Mai e loc,
Nici de dureri...
Încremenit,
Spațiul în sine
S-a topit,
Căutându-se în
Efemer
Nestingherit....
Uitat în granițele sale,
Apusul mi l-am zidit
Într-o culoare
De tablou în care adineauri
Parcă m-am rătăcit...
Și totul e mai clar ca
Niciodată,
Sau poate în timp
Rămas-am suspendată-
Ca o notă muzicală
Lipsită de emoții sau
Portativ...
Port cu mine
Timpul.
În cele cinci colțuri
Ale sufletului,
Sunt, poate, pe cale
Să-mi alcătuiesc,
Timid,
Infinitul...
Alina Drăgan, 6 octombrie 2019
Legând clipele
Legând clipele de
Nopțile curgânde-
Îmi semăn dorul de tine
Ca pe o pânză…
Ca pe un ceas
Fără răbdare, fără
Vreo după-amiază-n care
Să se-ascundă…
Și totul mă doare
Și mă limitează
Cu orice încrâncenare
Despre care credeam
Că mă eliberează…
Și-nnod zilele între ele,
Cu muzica lor cu tot,
Și privesc firul neînceput
Al timpului ce va să vină
În pas desuet și mut…
Și totu-i obsesiv de absurd…
Legând clipe între ele
Mă dezleg de tot de mine-
De tot ce-am fost,
De orice părăsire care m-a
Aruncat vreodata-n
Tumult anost…
Și cât de ciudată pare
Aceasta paradigmă
Nouă spre care ma îndrept
De parca niciodată
Nu m-am cunoscut,
De parc-am mai trecut pe-acolo
Fără să mă aștept…
În liniștea nopții
În care leg clipele-ntre ele,
Timpul pare că-și întinde
Iluziile spre mine,
Dilatându-se
În propriile pupile…
Orizont îndepărtat,
Neînțelesul de altădată
Îmi apare atât de clar
Încât traspare prin mine,
Vertiginos,
Îndepărtându-mă
De orice zadarnică amintire
Care mă mai poate ține în loc…
Și-n clipe legate te iubesc
Mai mult decat oricând,
Și am răbdare, și te-aud
Visând printre
Pleoapele care ne-ascund
În al lor cânt…
Alina Drăgan, 29 iulie 2019
Nopțile curgânde-
Îmi semăn dorul de tine
Ca pe o pânză…
Ca pe un ceas
Fără răbdare, fără
Vreo după-amiază-n care
Să se-ascundă…
Și totul mă doare
Și mă limitează
Cu orice încrâncenare
Despre care credeam
Că mă eliberează…
Și-nnod zilele între ele,
Cu muzica lor cu tot,
Și privesc firul neînceput
Al timpului ce va să vină
În pas desuet și mut…
Și totu-i obsesiv de absurd…
Legând clipe între ele
Mă dezleg de tot de mine-
De tot ce-am fost,
De orice părăsire care m-a
Aruncat vreodata-n
Tumult anost…
Și cât de ciudată pare
Aceasta paradigmă
Nouă spre care ma îndrept
De parca niciodată
Nu m-am cunoscut,
De parc-am mai trecut pe-acolo
Fără să mă aștept…
În liniștea nopții
În care leg clipele-ntre ele,
Timpul pare că-și întinde
Iluziile spre mine,
Dilatându-se
În propriile pupile…
Orizont îndepărtat,
Neînțelesul de altădată
Îmi apare atât de clar
Încât traspare prin mine,
Vertiginos,
Îndepărtându-mă
De orice zadarnică amintire
Care mă mai poate ține în loc…
Și-n clipe legate te iubesc
Mai mult decat oricând,
Și am răbdare, și te-aud
Visând printre
Pleoapele care ne-ascund
În al lor cânt…
Alina Drăgan, 29 iulie 2019
În multe feluri
În multe feluri
Îmi este dor de tine-
Când te privesc
Prin transparent ecran
De aer inert,
Sau când deosebesc
O pasăre de zborul
Ei întristat ori
Absent...
Îmi poți lipsi
Când trec strada
De pe marginea
Unui vis
Sau când întineresc
Iubindu-te așa
Cum nu mi-ai permis...
Și da, îți duc dorul,
Așa cum dorul mă duce
La rându-i, mai aproape
De depărtarea ta,
Mai agil decât șoapta
Pierdută în
Calea mea.
În multe feluri
Îmi este dor de
Tine-
Ca atunci când
Plâng cu zambetul
Pe buze sau
Râd cu lacrimi suspendate
În tristeți difuze...
Și mă doare dorul
Tău,
Mă doare de la
Atâtea doruri
Părăsite în amintiri diforme
Și obtuze.
În multe feluri
Îmi este dor de tine-
Ca de un suspin
Pornit din
Sânul meu,
Și proptit
Doar în neînchipuit...
Mi-e dor să
Te iubesc la infinit...
Alina Drăgan, 23 iunie 2019
Îmi este dor de tine-
Când te privesc
Prin transparent ecran
De aer inert,
Sau când deosebesc
O pasăre de zborul
Ei întristat ori
Absent...
Îmi poți lipsi
Când trec strada
De pe marginea
Unui vis
Sau când întineresc
Iubindu-te așa
Cum nu mi-ai permis...
Și da, îți duc dorul,
Așa cum dorul mă duce
La rându-i, mai aproape
De depărtarea ta,
Mai agil decât șoapta
Pierdută în
Calea mea.
În multe feluri
Îmi este dor de
Tine-
Ca atunci când
Plâng cu zambetul
Pe buze sau
Râd cu lacrimi suspendate
În tristeți difuze...
Și mă doare dorul
Tău,
Mă doare de la
Atâtea doruri
Părăsite în amintiri diforme
Și obtuze.
În multe feluri
Îmi este dor de tine-
Ca de un suspin
Pornit din
Sânul meu,
Și proptit
Doar în neînchipuit...
Mi-e dor să
Te iubesc la infinit...
Alina Drăgan, 23 iunie 2019
Iubirea mea cu ochi de noapte
Iubirea mea cu
Ochi de noapte,
Nu știu ce
Să-ți mai spun...
Nu știu cum să
Mă mai adun din
Întregul care sunt,
Căci te iubesc atât
de mult
Încât cuvântul
Îmi devine mut
Și îngrozitor
De absurd...
Iubirea mea cu
Ochi de noapte,
Sunt fără glas, fără vers
Sunt ca un lemn
Inert și perplex în
Această viață plină
De non-sens, în care
Alerg spre tine
Fără să te strâng in
Brațe, în care totul
Este fără de înțeles,
În care te iubesc tot
Mai intens...
Iubirea mea cu ochi
De noapte și de sens,
Ești tot ce mi-am dorit,
Ești neînțelesul care
Capătă înțeles...
Rămâi aici cu mine,
Să ne pierdem împreună
În acest nimic
Imens, care
Ne înghite încet-încet,
Suntem două ceasuri întoarse
În timp unul cu fața spre celălalt,
Două secundare care se
Întâlnesc la apus de dimineață,
Ca să își mai vorbească puțin
Despre viață, despre ce-au visat
Peste zi sau peste noapte,
Despre versuri cutreierate,
Melodii descompuse în vise,
Și brațe întinse,
Și întrebări fără răspuns...
Iubirea mea cu ochi
De noapte,
Și de abis...
Alina Drăgan, 3 ianuarie 2021
Ochi de noapte,
Nu știu ce
Să-ți mai spun...
Nu știu cum să
Mă mai adun din
Întregul care sunt,
Căci te iubesc atât
de mult
Încât cuvântul
Îmi devine mut
Și îngrozitor
De absurd...
Iubirea mea cu
Ochi de noapte,
Sunt fără glas, fără vers
Sunt ca un lemn
Inert și perplex în
Această viață plină
De non-sens, în care
Alerg spre tine
Fără să te strâng in
Brațe, în care totul
Este fără de înțeles,
În care te iubesc tot
Mai intens...
Iubirea mea cu ochi
De noapte și de sens,
Ești tot ce mi-am dorit,
Ești neînțelesul care
Capătă înțeles...
Rămâi aici cu mine,
Să ne pierdem împreună
În acest nimic
Imens, care
Ne înghite încet-încet,
Suntem două ceasuri întoarse
În timp unul cu fața spre celălalt,
Două secundare care se
Întâlnesc la apus de dimineață,
Ca să își mai vorbească puțin
Despre viață, despre ce-au visat
Peste zi sau peste noapte,
Despre versuri cutreierate,
Melodii descompuse în vise,
Și brațe întinse,
Și întrebări fără răspuns...
Iubirea mea cu ochi
De noapte,
Și de abis...
Alina Drăgan, 3 ianuarie 2021
Imobilă
Imobilă,
Privesc timpul
Crescând din mine
Ca un bocet vesel,
Ca o atingere stăvilită
În graba-i.
Sunt martora
Propriei mele
Existente motrice,
În care energiile
Îmi zboară prin vene
Si se opresc
Sa mă contemple
O vreme
Îndelung răbdătoare.
Întreruperi subtile
Îmi bat în ferestre
Gânditoare,
Acumulate în tipare,
Iar portrete mii se repetă
Pe pânza lumii,
Ca un dans de regrete
Și speranțe,
În care eu m-am rătăcit
Cândva...
Imobila, privesc timpul
Îndreptându-se treptat
Spre mine.
Îl suspend cu o șoaptă
Și i-aș spune o vorbă,
Dar glasul
Mi-a înghețat
Deja...
Imobilă,
Îți vorbesc ca unui
Portret,
Pe care îl cunosc
Sau nu...
Alina Drăgan, 29 decembrie 2021
Privesc timpul
Crescând din mine
Ca un bocet vesel,
Ca o atingere stăvilită
În graba-i.
Sunt martora
Propriei mele
Existente motrice,
În care energiile
Îmi zboară prin vene
Si se opresc
Sa mă contemple
O vreme
Îndelung răbdătoare.
Întreruperi subtile
Îmi bat în ferestre
Gânditoare,
Acumulate în tipare,
Iar portrete mii se repetă
Pe pânza lumii,
Ca un dans de regrete
Și speranțe,
În care eu m-am rătăcit
Cândva...
Imobila, privesc timpul
Îndreptându-se treptat
Spre mine.
Îl suspend cu o șoaptă
Și i-aș spune o vorbă,
Dar glasul
Mi-a înghețat
Deja...
Imobilă,
Îți vorbesc ca unui
Portret,
Pe care îl cunosc
Sau nu...
Alina Drăgan, 29 decembrie 2021
Cădere
Rar...înnoptat...
Și sumbru...
Gândul meu
Căzut se târăște
Printre pietrele
Pe care și le-a aruncat
Singur în cale...
Printre poverile
În care a înotat
odinioară,
Într-o altă viață,
Sau cu o alta speranță, nu
Știu...
Făcând înconjurul
Propriei sorți,
Se trezește în mijlocul
Timpului său lipsit
De orice urmă
De existență
Ca o prezență
În plină absență,
Ca un simbol
Neexprimat în condei,
Ca o naștere acidă
A unei idei...
Rar...înnoptat și
Sumbru,
Dincolo de orice anotimp,
De moarte sau renaștere
Cântecul pe care și-l
Fredonează este inutil,
Sau poate doar preambul
La ceea ce n-a fost cândva...
Poate ca s-a stins demult,
Dar se va fredona în
Alta viață de altcineva...
Pe sunet târziu,
Se gândește dacă
Să mai spere sau nu...
Monoton în veșnicia sa,
Va aștepta...
Alina Drăgan, 14 octombrie 2021
Și sumbru...
Gândul meu
Căzut se târăște
Printre pietrele
Pe care și le-a aruncat
Singur în cale...
Printre poverile
În care a înotat
odinioară,
Într-o altă viață,
Sau cu o alta speranță, nu
Știu...
Făcând înconjurul
Propriei sorți,
Se trezește în mijlocul
Timpului său lipsit
De orice urmă
De existență
Ca o prezență
În plină absență,
Ca un simbol
Neexprimat în condei,
Ca o naștere acidă
A unei idei...
Rar...înnoptat și
Sumbru,
Dincolo de orice anotimp,
De moarte sau renaștere
Cântecul pe care și-l
Fredonează este inutil,
Sau poate doar preambul
La ceea ce n-a fost cândva...
Poate ca s-a stins demult,
Dar se va fredona în
Alta viață de altcineva...
Pe sunet târziu,
Se gândește dacă
Să mai spere sau nu...
Monoton în veșnicia sa,
Va aștepta...
Alina Drăgan, 14 octombrie 2021
Contopire
Lângă tine
Lumea pare mai blândă
Cu o lacrimă
Sau poate cu o pală
De vânt.
M-am mutat în ecoul
Tău ca
Să mă încălzesc
Iar acum
Spațiul se dilată,
Mai calm si mai
Absurd.
Sunt cu un gând
Mai înaltă ca tine,
Și cu cinci pași mai departe,
Cu nouă toamne mai tânără
Și cu două ore mai inconștientă...
Îmi măsor palmele
Într-ale tale
Și mă acopăr
În ele ca-ntr-o noapte.
Suntem pe meleagurile
Noastre,
Străini de noi
Și una cu universul.
Suntem parte din
Întregul nostru
Înțeles...
Lumea pare mai blândă
Cu o lacrimă
Sau poate cu o pală
De vânt.
M-am mutat în ecoul
Tău ca
Să mă încălzesc
Iar acum
Spațiul se dilată,
Mai calm si mai
Absurd.
Sunt cu un gând
Mai înaltă ca tine,
Și cu cinci pași mai departe,
Cu nouă toamne mai tânără
Și cu două ore mai inconștientă...
Îmi măsor palmele
Într-ale tale
Și mă acopăr
În ele ca-ntr-o noapte.
Suntem pe meleagurile
Noastre,
Străini de noi
Și una cu universul.
Suntem parte din
Întregul nostru
Înțeles...
Din aripi
Din aripi,
Clipa se cerne,
Răvășită,
Pe obrajii-mi ninși
De gânduri...
Și parc-ar evada
Într-o alta libertate-
Lipsită
De ritm sau de
Cifre exacte.
Iar eu o privesc
Printr-o clepsidră
De inimă
Punându-mi întrebări mii
Despre viețile purtate
De ea în veșnicii
Sau vise deșarte...
Ii desenez conturul
În coada ochiului
Și mă gândesc la fericire
Și la o strofa imaginată
De ea
Într-un templu...
Din aripi,
Coloana se sfârșește
Cu o altă
Piatra de temelie,
Iar eu mă perind prin
Clipa mea,
În căutarea unui alt
Univers.
Inexplicabil,
Dar se poate explica,
Imposibil,
Dar palpabil,
Inevitabil,
Dar iluzoriu.
Si din aripi.
Alina Drăgan, 28 decembrie 2021
Clipa se cerne,
Răvășită,
Pe obrajii-mi ninși
De gânduri...
Și parc-ar evada
Într-o alta libertate-
Lipsită
De ritm sau de
Cifre exacte.
Iar eu o privesc
Printr-o clepsidră
De inimă
Punându-mi întrebări mii
Despre viețile purtate
De ea în veșnicii
Sau vise deșarte...
Ii desenez conturul
În coada ochiului
Și mă gândesc la fericire
Și la o strofa imaginată
De ea
Într-un templu...
Din aripi,
Coloana se sfârșește
Cu o altă
Piatra de temelie,
Iar eu mă perind prin
Clipa mea,
În căutarea unui alt
Univers.
Inexplicabil,
Dar se poate explica,
Imposibil,
Dar palpabil,
Inevitabil,
Dar iluzoriu.
Si din aripi.
Alina Drăgan, 28 decembrie 2021
Prezent
Și știu că nu mă pot întoarce,
Ca sa culeg cenușa vremii,
Și știu că rost nici nu mai are,
Să mai strivesc vreun vis deșart,
Mă mulțumesc cu părăsirea
prezentului în pustiire,
Și cu iluzia că, vreodată,
Eu pentru tine am contat.
Și știu ca beau cafele-amare
De amintiri ce mă doboară,
Privind la drumul ce-avansează
În poticnirea unui gând.
Mi-e dorul crunt, sau doar bravează,
Dar peste timp plutește acum-
Periplu-al lumii noastre toate
Care se scrie-n vers de scrum...
Ca sa culeg cenușa vremii,
Și știu că rost nici nu mai are,
Să mai strivesc vreun vis deșart,
Mă mulțumesc cu părăsirea
prezentului în pustiire,
Și cu iluzia că, vreodată,
Eu pentru tine am contat.
Și știu ca beau cafele-amare
De amintiri ce mă doboară,
Privind la drumul ce-avansează
În poticnirea unui gând.
Mi-e dorul crunt, sau doar bravează,
Dar peste timp plutește acum-
Periplu-al lumii noastre toate
Care se scrie-n vers de scrum...
Regat
În calea mea
Sare se-așterne,
Iar liniștea supurează din
Pereți.
Ungherele adulmecă
Prin gânduri,
Iar ferestrele sting
Lumina dintre mine
Și lume.
Totul adoarme,
Trezind realitățile
Nutrite
Prin amintiri frânte
Sau trivialități ostenite...
Cu masca pe obraz,
Mă feresc să mă declar
Regină peste
Microcosmosul meu
Neștiut de nimeni.
Însă petrec mult timp
Acolo,
rătăcindu-mi
Viețile pe care vreau
Să le întorc la matcă...
M-am hotărât să renunț
La așteptări,
La explicații inutile
Sau pierderi de sine...
Să-mi asum coroana
Și să mă retrag din
Lume.
În calea mea
Priviri se aștern,
Pașii îmi sunt grei,
Dar îmi culc inima pe
O pernă
Și sting luminile
Ca să le pot aprinde
Pe celelalte.
Orașele de acolo nu dorm
Niciodată,
Ci-mi veghează speranțele
Ca sa nu se sperie
Și să plece pe
Mare...
Marea aceea infinită
Dincolo de care
Mă așteaptă iubirea-mi
Rănită...
Cu masca pe obraz,
Mă feresc să mă
Declar regină
Peste microcosmosul
Meu infernal...
Alina Drăgan, 21 februarie 2021
Sare se-așterne,
Iar liniștea supurează din
Pereți.
Ungherele adulmecă
Prin gânduri,
Iar ferestrele sting
Lumina dintre mine
Și lume.
Totul adoarme,
Trezind realitățile
Nutrite
Prin amintiri frânte
Sau trivialități ostenite...
Cu masca pe obraz,
Mă feresc să mă declar
Regină peste
Microcosmosul meu
Neștiut de nimeni.
Însă petrec mult timp
Acolo,
rătăcindu-mi
Viețile pe care vreau
Să le întorc la matcă...
M-am hotărât să renunț
La așteptări,
La explicații inutile
Sau pierderi de sine...
Să-mi asum coroana
Și să mă retrag din
Lume.
În calea mea
Priviri se aștern,
Pașii îmi sunt grei,
Dar îmi culc inima pe
O pernă
Și sting luminile
Ca să le pot aprinde
Pe celelalte.
Orașele de acolo nu dorm
Niciodată,
Ci-mi veghează speranțele
Ca sa nu se sperie
Și să plece pe
Mare...
Marea aceea infinită
Dincolo de care
Mă așteaptă iubirea-mi
Rănită...
Cu masca pe obraz,
Mă feresc să mă
Declar regină
Peste microcosmosul
Meu infernal...
Alina Drăgan, 21 februarie 2021
Mi-a obosit umbra
Mi-a obosit umbra,
Și orice început de cuvânt
e în zadar, orice strigare e
Doar un ecou
Îndepărtat...
Mi-a obosit umbra
Și aș vrea să o
Odihnesc în ochii tăi
În care noaptea
Străbate lumini de ani
Ca să-și ajungă sieși...
E prea multă lumină
În lumea asta,
Sau poate prea puțină noapte...
Sau poate că m-am rătăcit
Acolo unde timpul
Nu mai răzbate...
E prea multă durere,
Confuzie sau emoție
În lacrima mea
Mută, în care
Simt că înțepenesc toată...
Prea mult neînțeles,
Nepăsare, sau uitare
Într-un aparent...înțeles...
Prea mult nonsens în sens...
Mi-a obosit umbra...
Am nevoie de tine,
Si te iubesc...
Alina Drăgan, 10 martie 2021
Și orice început de cuvânt
e în zadar, orice strigare e
Doar un ecou
Îndepărtat...
Mi-a obosit umbra
Și aș vrea să o
Odihnesc în ochii tăi
În care noaptea
Străbate lumini de ani
Ca să-și ajungă sieși...
E prea multă lumină
În lumea asta,
Sau poate prea puțină noapte...
Sau poate că m-am rătăcit
Acolo unde timpul
Nu mai răzbate...
E prea multă durere,
Confuzie sau emoție
În lacrima mea
Mută, în care
Simt că înțepenesc toată...
Prea mult neînțeles,
Nepăsare, sau uitare
Într-un aparent...înțeles...
Prea mult nonsens în sens...
Mi-a obosit umbra...
Am nevoie de tine,
Si te iubesc...
Alina Drăgan, 10 martie 2021
Copleșită
Copleșită,
Îmi las gândul
Să adoarmă
În pridvorul vieții
Ca o stea căzătoare,
De sine umbrită,
Ca o pauză între lumile
Ce pier,
Sau între pauzele vieții mele...
Copleșit
Ceasul bate prea tare
Timpul unei lumi
Imobile.
E toamnă, sau vară, sau
Nu știu, vreun neanotimp
Rătăcit care în sine
S-a oprit, obosit,
Pe drum, să-și
Tragă răsuflarea
Înecată în scrum...
Copleșită,
Te chem în poemul meu
Ca sa rămânem
Acolo,
Îmbrățișați pentru totdeauna,
Departe de lacrimi
Sau furtună,
Să stăm în visul nostru mic,
Unde avem de toate
Chiar de nu e nimic,
Nici măcar timp...
E prea mult dor
În mine
...
Și îmi ajunge doar
Dacă-l împart cu tine.
Copleșită,
Îmi las gândul să
Adoarmă în al tău,
Ca o stea nemuritoare
Care sfidează legile vieții...
Alina Drăgan, 27 martie 2021
Îmi las gândul
Să adoarmă
În pridvorul vieții
Ca o stea căzătoare,
De sine umbrită,
Ca o pauză între lumile
Ce pier,
Sau între pauzele vieții mele...
Copleșit
Ceasul bate prea tare
Timpul unei lumi
Imobile.
E toamnă, sau vară, sau
Nu știu, vreun neanotimp
Rătăcit care în sine
S-a oprit, obosit,
Pe drum, să-și
Tragă răsuflarea
Înecată în scrum...
Copleșită,
Te chem în poemul meu
Ca sa rămânem
Acolo,
Îmbrățișați pentru totdeauna,
Departe de lacrimi
Sau furtună,
Să stăm în visul nostru mic,
Unde avem de toate
Chiar de nu e nimic,
Nici măcar timp...
E prea mult dor
În mine
...
Și îmi ajunge doar
Dacă-l împart cu tine.
Copleșită,
Îmi las gândul să
Adoarmă în al tău,
Ca o stea nemuritoare
Care sfidează legile vieții...
Alina Drăgan, 27 martie 2021
Închisoare
În mijlocul regretelor,
Singurătatea vorbește mai
Mult ca niciodată,
Infiltrată în fiecare fir
De sânge care mă transportă
Mereu spre aceeași destinație-
O iluzie inertă
Sau o fărâmă de vis
Spre care am năzuit vreodată...
Din mijlocul regretelor
Îmi strig disperarea,
Săpând tot mai adânc
Groapa trecutului
În care deseori mă avânt
Ca-ntr-o încleștare de gând
În care totul rămâne neschimbat,
Sfidându-mi lacrima...
Din mijlocul prezentului
Deja am regrete...
Și nu-mi mai văd viitorul,
Și mă privesc
într-un ochi de speranță în care iar
Îmi vărs năduful...
Din mijlocul prezentului
Îmi nasc atâtea paradoxuri,
Atâtea gratii nevăzute
În spatele cărora doar lacrimile mele sunt libere...
Și-aș vrea să schimb ceva, cumva la mine
Deși n-aș vrea să schimb...
Și-aș vrea...
Alina Drăgan, 18 aprilie 2021
Singurătatea vorbește mai
Mult ca niciodată,
Infiltrată în fiecare fir
De sânge care mă transportă
Mereu spre aceeași destinație-
O iluzie inertă
Sau o fărâmă de vis
Spre care am năzuit vreodată...
Din mijlocul regretelor
Îmi strig disperarea,
Săpând tot mai adânc
Groapa trecutului
În care deseori mă avânt
Ca-ntr-o încleștare de gând
În care totul rămâne neschimbat,
Sfidându-mi lacrima...
Din mijlocul prezentului
Deja am regrete...
Și nu-mi mai văd viitorul,
Și mă privesc
într-un ochi de speranță în care iar
Îmi vărs năduful...
Din mijlocul prezentului
Îmi nasc atâtea paradoxuri,
Atâtea gratii nevăzute
În spatele cărora doar lacrimile mele sunt libere...
Și-aș vrea să schimb ceva, cumva la mine
Deși n-aș vrea să schimb...
Și-aș vrea...
Alina Drăgan, 18 aprilie 2021
La capătul liniștii
La capătul liniștii
Se așterne vidul, noaptea
Sau poate întreaga mea
Viață -
Sacadată ca o răzbunare,
Și îndoită ca un semn
De întrebare...
De-atâta răzvrătire,
Oboseala sfarmă pietre pe
Asfaltul pe care
Calc, cu sfială, în drumul
Până la mine,
Ca să mă mai salut
Puțin cu singurătate.
La capătul unui poem
Așteaptă o existență -
Timidă, frivolă, sau de
Nedescris care nu-și ajunge
Sieși pe hârtia-i
De compromis...
Unde m-am ascuns de mine?
Pe unde mai plâng, subtil,
Râzând de mine?
La capătul unei pauze
Stă aninată o notă
muzicală neexprimată
Si poate îngânată de atâtea ori
În gamă-nsingurată...
Alina Drăgan, 18 iunie 2021
Se așterne vidul, noaptea
Sau poate întreaga mea
Viață -
Sacadată ca o răzbunare,
Și îndoită ca un semn
De întrebare...
De-atâta răzvrătire,
Oboseala sfarmă pietre pe
Asfaltul pe care
Calc, cu sfială, în drumul
Până la mine,
Ca să mă mai salut
Puțin cu singurătate.
La capătul unui poem
Așteaptă o existență -
Timidă, frivolă, sau de
Nedescris care nu-și ajunge
Sieși pe hârtia-i
De compromis...
Unde m-am ascuns de mine?
Pe unde mai plâng, subtil,
Râzând de mine?
La capătul unei pauze
Stă aninată o notă
muzicală neexprimată
Si poate îngânată de atâtea ori
În gamă-nsingurată...
Alina Drăgan, 18 iunie 2021
Sonată în vers
Lângă pat,
Noaptea își așterne
Corpul de vise,
Peste care calc cu sfială...
E întuneric
Și n-aș vrea să-ți trezesc amintirile...
Lângă tine,
Noaptea pare nenoapte
Iar ziua nici nu mai
Există,
Pierdută în largul ei
Ca o pasăre tristă...
Parcă merg și parcă nu...
Parcă zbor sau cad în bolta înstelată
Care mă poartă în poezia ei
Curmată...
Prăbușirea e mai aproape
Ca niciodată de înălțimi...
Iar eu nu mai sunt eu...
În părăsire,
îmi ascund lacrimile...
Lângă tine, aștept ziua.
Îți sărut pleoapele și îți ascult visele...
Totul este vis. Totul este nevroză.
Este perfecțiune și compromis,
Este noapte și zi,
Este tot ce mi-am dorit
și mi-ai promis...
Și te iubesc mai mult decât oricând...
Un delir obscur, râzând, plângând...
Alina Drăgan, 21 iunie 2021
Noaptea își așterne
Corpul de vise,
Peste care calc cu sfială...
E întuneric
Și n-aș vrea să-ți trezesc amintirile...
Lângă tine,
Noaptea pare nenoapte
Iar ziua nici nu mai
Există,
Pierdută în largul ei
Ca o pasăre tristă...
Parcă merg și parcă nu...
Parcă zbor sau cad în bolta înstelată
Care mă poartă în poezia ei
Curmată...
Prăbușirea e mai aproape
Ca niciodată de înălțimi...
Iar eu nu mai sunt eu...
În părăsire,
îmi ascund lacrimile...
Lângă tine, aștept ziua.
Îți sărut pleoapele și îți ascult visele...
Totul este vis. Totul este nevroză.
Este perfecțiune și compromis,
Este noapte și zi,
Este tot ce mi-am dorit
și mi-ai promis...
Și te iubesc mai mult decât oricând...
Un delir obscur, râzând, plângând...
Alina Drăgan, 21 iunie 2021
Uneori mă surprind visând
Uneori mă surprind visând,
Privind în golul trecător
Al inimii mele
Ca-ntr-un neant plângând,
Ca-ntr-un cer mergând spre
Alte orizonturi nestrăbătute
De gând...
Uneori mă surprind trecând
Prin viață ca printr-un film
În care sunt doar personaj
Episodic- figură ștearsă
De pe-un ecran de cinema...
Uneori nu mai încap in viața mea
De-atâta tristețe sau bucurie că
M-am lepădat de trecut, sau
Doar mă prefac ca l-am uitat...
Uneori mă surprind jucându-mi
Norocul pe degete,
Dar mă înșală mereu, ca la loz
În plic.
Uneori mă trezesc visând
că sunt trează doar ca să adorm
Din nou în cuibul meu.
Uneori iubesc să visez și visez că iubesc...
Alina Drăgan, 6 septembrie 2021
Privind în golul trecător
Al inimii mele
Ca-ntr-un neant plângând,
Ca-ntr-un cer mergând spre
Alte orizonturi nestrăbătute
De gând...
Uneori mă surprind trecând
Prin viață ca printr-un film
În care sunt doar personaj
Episodic- figură ștearsă
De pe-un ecran de cinema...
Uneori nu mai încap in viața mea
De-atâta tristețe sau bucurie că
M-am lepădat de trecut, sau
Doar mă prefac ca l-am uitat...
Uneori mă surprind jucându-mi
Norocul pe degete,
Dar mă înșală mereu, ca la loz
În plic.
Uneori mă trezesc visând
că sunt trează doar ca să adorm
Din nou în cuibul meu.
Uneori iubesc să visez și visez că iubesc...
Alina Drăgan, 6 septembrie 2021
Toamnă
Mă gândeam la noi
Zilele trecute,
Și brusc, a venit toamna...
N-a bătut la ușă...
Și s-a făcut frig
Peste apele mării
În care înotasem odată,
Peste lacrimile mele
Și peste noaptea târzie care
Ne înecase viața toată...
Mă gândeam la noi
Ieri, ca la un
Laitmotiv al vieții noastre,
Ca la un suflu mut
Care ne adăpase iubirea odată...
Și brusc muzica din lume s-a oprit,
Iar liniștea de după a fost
Asurzitoare...
Și s-a făcut frig,
Iar toamna se instalase
În toate cotloanele camerei...
Mă gândeam la tine...
Și am plâns.
Alina Drăgan, 17 septembrie 2021
Zilele trecute,
Și brusc, a venit toamna...
N-a bătut la ușă...
Și s-a făcut frig
Peste apele mării
În care înotasem odată,
Peste lacrimile mele
Și peste noaptea târzie care
Ne înecase viața toată...
Mă gândeam la noi
Ieri, ca la un
Laitmotiv al vieții noastre,
Ca la un suflu mut
Care ne adăpase iubirea odată...
Și brusc muzica din lume s-a oprit,
Iar liniștea de după a fost
Asurzitoare...
Și s-a făcut frig,
Iar toamna se instalase
În toate cotloanele camerei...
Mă gândeam la tine...
Și am plâns.
Alina Drăgan, 17 septembrie 2021
Măcar am singurătatea
Măcar am singuratatea-
Ca pe-o alinare mută,
Ca pe-un prieten ce,
Cuminte, mă privește
Și m-ascultă...
Și dacă i-aș da un glas-
Mi-ar vorbi și despre
Mine, și despre tot
Ce-a rămas-
Printre-atatea reci ruine...
Căci se prăbușește-adesea
Câmpul meu vizual, tomnatec,
Iar eu număr doar
Regrete care-și plâng
Un dor molatec...
Măcar am singuratatea-
Care casa îmi deschide-
Soare-adânc în
Plină noapte
Printre tristele destine...
Alina Drăgan, 15 decembrie 2018
Ca pe-o alinare mută,
Ca pe-un prieten ce,
Cuminte, mă privește
Și m-ascultă...
Și dacă i-aș da un glas-
Mi-ar vorbi și despre
Mine, și despre tot
Ce-a rămas-
Printre-atatea reci ruine...
Căci se prăbușește-adesea
Câmpul meu vizual, tomnatec,
Iar eu număr doar
Regrete care-și plâng
Un dor molatec...
Măcar am singuratatea-
Care casa îmi deschide-
Soare-adânc în
Plină noapte
Printre tristele destine...
Alina Drăgan, 15 decembrie 2018
Ieri am plâns
Ieri am plâns...
Am plâns pentru un pian
Rupt în două,
Spart în dintele unui
Scârbit surâs.
Am plâns...
Ieri am căutat pe cineva
Căruia să-i vorbesc,
Însa era plecat
Nu mai știu unde,
Poate eram chiar
Eu...poate
Era altcineva, însă obsesiv
Se tot ascundea
După rugina unui
Vers negat...
Ieri am strâmbat
Poteca pe care
Mergeam,
Cuminte, legănat...
Am rupt-o în două
Ca pe pianul care
M-a încântat
De-atatea ori cu ritmul său
Sacadat.
Ieri am strâmbat fețe...
Am șters niste cuvinte,
Am lustruit un auz,
Am poposit lângă o
Fântână
Care mă cunoștea
Demult,
De când iluzia mea a ars-
Nu mai știu când,
Ieri, azi, acum,
Când din tot ce
Semănasem nimic
N-a mai ramas...
Este inevitabilul...
Mi-am zis...
Același pe genunchii
Căruia m-am prabușit
Și alte dăți,
Aceeași singurătate
In care mi-am
Clădit cetățile...
Note necunoscute
Îmi sună în vene
De parcă mă ascult
Vorbidu-mi
Și nu mă înțeleg,
De parcă încerc să-mi
Intru pe sub piele...
Depersonalizată,
Îmi tocesc simțurile
Pe game
De muzică furată...
Sunt o zărghită
Și o ciudată...
Alina Drăgan 16 decembrie 2018
Am plâns pentru un pian
Rupt în două,
Spart în dintele unui
Scârbit surâs.
Am plâns...
Ieri am căutat pe cineva
Căruia să-i vorbesc,
Însa era plecat
Nu mai știu unde,
Poate eram chiar
Eu...poate
Era altcineva, însă obsesiv
Se tot ascundea
După rugina unui
Vers negat...
Ieri am strâmbat
Poteca pe care
Mergeam,
Cuminte, legănat...
Am rupt-o în două
Ca pe pianul care
M-a încântat
De-atatea ori cu ritmul său
Sacadat.
Ieri am strâmbat fețe...
Am șters niste cuvinte,
Am lustruit un auz,
Am poposit lângă o
Fântână
Care mă cunoștea
Demult,
De când iluzia mea a ars-
Nu mai știu când,
Ieri, azi, acum,
Când din tot ce
Semănasem nimic
N-a mai ramas...
Este inevitabilul...
Mi-am zis...
Același pe genunchii
Căruia m-am prabușit
Și alte dăți,
Aceeași singurătate
In care mi-am
Clădit cetățile...
Note necunoscute
Îmi sună în vene
De parcă mă ascult
Vorbidu-mi
Și nu mă înțeleg,
De parcă încerc să-mi
Intru pe sub piele...
Depersonalizată,
Îmi tocesc simțurile
Pe game
De muzică furată...
Sunt o zărghită
Și o ciudată...
Alina Drăgan 16 decembrie 2018
Meditație
Când m-adun de prin
Gânduri,
Cobor spre înălțimi
Care să nu mă
Mai cuprindă...
În veselie acută,
Zâmbetul meu șters
Se leapădă
De orice
Adânc neînțeles...
Și se stinge noaptea
În ochii mei,
Adunând luceferi
Împrejuru-i,
Iar torțe de speranță
Stau la pândă.
Când mă adun
De prin gânduri,
Din mersul meu pe
Loc se desprinde
Prima mea fărâmă de
Noroc...
Fire de iarbă
Tremură în rouă,
Iar eu descriu
Un vis
Cu mâinile-amândouă...
Gânduri,
Cobor spre înălțimi
Care să nu mă
Mai cuprindă...
În veselie acută,
Zâmbetul meu șters
Se leapădă
De orice
Adânc neînțeles...
Și se stinge noaptea
În ochii mei,
Adunând luceferi
Împrejuru-i,
Iar torțe de speranță
Stau la pândă.
Când mă adun
De prin gânduri,
Din mersul meu pe
Loc se desprinde
Prima mea fărâmă de
Noroc...
Fire de iarbă
Tremură în rouă,
Iar eu descriu
Un vis
Cu mâinile-amândouă...
Ploaie de noiembrie
Stelele din mine.
Din cer se ridică
Alte ceruri
Pe hornuri fumegânde
de case stinghere…
Iar eu m-am golit de cuvinte…
Plouă cu aer șoptit
De noiembrie,
Cu tăcerile ecourilor
Care lovesc depărtările
Și cu dorurile mele
Răsfrânte.
Plouă a însingurare
Și a gânduri calde de
Penumbră, în care căldura
Îți face loc lângă ea
Pentru o poveste
Înfiorată de brumă.
Plouă cu noi în timpurile
Acestea.…cu
Brize parfumate
Și mângâieri de toamnă,
Plouă cu tot timpul
Care ne înconjoară
Ca un fum zgribulit
În aerul de seară…
Plouă…
Lacrima lacrimii
Nimeni nu înțelege....
Nimeni nu înțelege în
Ce direcție bate timpul,
În ce sclipiri
Sau prin ce mijloace
Se curmă clipele...
Nimeni nu înțelege
Universul,
Viața,
Menirea,
Agonia Întrebării sau
Pauza dintre oameni...
Nimeni nu pătrunde distanța
Sau apropierea,
Zgomotul surd
În care se rupe o inimă
Sau plimbarea printre
Propriile dureri
Cu o călăuza mută
Abandonată
Propriei tăceri...
Nimeni nu înțelege aerul
Umbros din pădure,
Florile toamnei,
Nisipul risipit
Sau ploile noroioase
De noiembrie...
Nimeni nu prinde gustul unui
Zâmbet,
Al unei lacrimi,
Al unui sărut
Sau al fricii care ne desparte
Cu desăvârșire de
Propriul absolut....
Nimeni...
Nimic nu se agață de noi
În acest suflet însingurat
În care ne târâm ,
Mocnind suspinul care ne-a
Născut cu
Setea de a iubi și de a fi
Iubit...
Nimeni nu ne toarce în palma
Sa lacrimile ursuze,
Căci ne clădim suferința
Din noi înșine...
Nimeni nu înțelege că
Toți trecem pe-acolo...
Pe urmele umbrelor
Care ne urmareau odată...
Alina Drăgan, 29 septembrie 2019
Nimeni nu înțelege în
Ce direcție bate timpul,
În ce sclipiri
Sau prin ce mijloace
Se curmă clipele...
Nimeni nu înțelege
Universul,
Viața,
Menirea,
Agonia Întrebării sau
Pauza dintre oameni...
Nimeni nu pătrunde distanța
Sau apropierea,
Zgomotul surd
În care se rupe o inimă
Sau plimbarea printre
Propriile dureri
Cu o călăuza mută
Abandonată
Propriei tăceri...
Nimeni nu înțelege aerul
Umbros din pădure,
Florile toamnei,
Nisipul risipit
Sau ploile noroioase
De noiembrie...
Nimeni nu prinde gustul unui
Zâmbet,
Al unei lacrimi,
Al unui sărut
Sau al fricii care ne desparte
Cu desăvârșire de
Propriul absolut....
Nimeni...
Nimic nu se agață de noi
În acest suflet însingurat
În care ne târâm ,
Mocnind suspinul care ne-a
Născut cu
Setea de a iubi și de a fi
Iubit...
Nimeni nu ne toarce în palma
Sa lacrimile ursuze,
Căci ne clădim suferința
Din noi înșine...
Nimeni nu înțelege că
Toți trecem pe-acolo...
Pe urmele umbrelor
Care ne urmareau odată...
Alina Drăgan, 29 septembrie 2019
Noapte
Atât de-aproape ești de mine
Privirea ta mi-e noapte-adâncă-
O rătăcire-a mea ce pierde
Eternitatea preumblândă…
În mine caut răsuflarea-ți,
Care obrazu-mi încălzește
Spulber cu-n cer de valuri
Marea ce-n tumultu-i se risipește…
De rădăcini pe veci purtată-
O sev-ascunsă ne hrănește
În ochiul ei care dilată
Celula noastră de poveste…
Ce tainic ni se-arată totul
Iar tu mă prinzi ușor de mână
Privirea ta mi-e noapte-adâncă-
Iar eu sunt raza ta de lună…
Privirea ta mi-e noapte-adâncă-
O rătăcire-a mea ce pierde
Eternitatea preumblândă…
În mine caut răsuflarea-ți,
Care obrazu-mi încălzește
Spulber cu-n cer de valuri
Marea ce-n tumultu-i se risipește…
De rădăcini pe veci purtată-
O sev-ascunsă ne hrănește
În ochiul ei care dilată
Celula noastră de poveste…
Ce tainic ni se-arată totul
Iar tu mă prinzi ușor de mână
Privirea ta mi-e noapte-adâncă-
Iar eu sunt raza ta de lună…
De dorul tău
De dorul tău,
Te-ascund, uimită,
În taina mea-
Neînchipuită
Nestăvilită,
Ca o furtună latentă
A toamnei care stă
Să mă înghită...
Subit sau subtil,
Frunzele mă îmbracă
În nuanțe de lumini
Și frică...
De dorul tău,
Dibuiesc eterul
În ființa mea atât
De mărginită,
Ca pe un delir uitat
În sine,
Ca pe o întrebare
Pe buze
Pironită...
Sărut aerul molecular
În care îți caut
Respirația pripită-
Și-n dorul meu
Te caut iarăși-
O tain-a mea,
Neînchipuită,
Nestăvilită-n
Șoapta mea
Clintită...
Te-ascund, uimită,
În taina mea-
Neînchipuită
Nestăvilită,
Ca o furtună latentă
A toamnei care stă
Să mă înghită...
Subit sau subtil,
Frunzele mă îmbracă
În nuanțe de lumini
Și frică...
De dorul tău,
Dibuiesc eterul
În ființa mea atât
De mărginită,
Ca pe un delir uitat
În sine,
Ca pe o întrebare
Pe buze
Pironită...
Sărut aerul molecular
În care îți caut
Respirația pripită-
Și-n dorul meu
Te caut iarăși-
O tain-a mea,
Neînchipuită,
Nestăvilită-n
Șoapta mea
Clintită...
Oglinzi
Toți suntem oglinzi
Sparte în
Ochiul cerului sub care
Dormim.
Suntem mintea încercănată
A gândului cu
Care ne sfădim,
Sau panica neputincioasă
A unui moment inutil...
Suntem golul din paharul
Care ne
Umple de dor încă puțin
Sau așteptarea deznădăjduită,
Prăbușită
În cruntul său delir...
Suntem corzi de vioară
Sparte în muzică
Fără note, și păragini
Înfrumusetate de
Visul lor subtil.
Și nu...nu ne dăm
Seama de libertatea
În care singuri
Ne închidem,
Ca-ntr-o piele
Fără simț tactil...
Toți suntem oglinzi
Frânte în proprii ochi,
De care ne-ascundem
Fără să știm...
Alina Drăgan, 16 iunie 2019
Sparte în
Ochiul cerului sub care
Dormim.
Suntem mintea încercănată
A gândului cu
Care ne sfădim,
Sau panica neputincioasă
A unui moment inutil...
Suntem golul din paharul
Care ne
Umple de dor încă puțin
Sau așteptarea deznădăjduită,
Prăbușită
În cruntul său delir...
Suntem corzi de vioară
Sparte în muzică
Fără note, și păragini
Înfrumusetate de
Visul lor subtil.
Și nu...nu ne dăm
Seama de libertatea
În care singuri
Ne închidem,
Ca-ntr-o piele
Fără simț tactil...
Toți suntem oglinzi
Frânte în proprii ochi,
De care ne-ascundem
Fără să știm...
Alina Drăgan, 16 iunie 2019